Marjorie Perloff se numără între tot mai puţinii susţinători ai poeziei din timpurile noastre. Dar prin entuziasmul cu care apără importanţa poeziei pentru formarea spiritului şi a sufletului într-o epocă a desensibilizării şi autismului computeristic, Perloff compensează din belşug tot mai des auzitele voci sceptice sau chiar ostile poeziei. În cea mai recentă carte a sa, Wittgenstein's Ladder: Poetic Language and the Strangeness of the Ordinary (rom. Scara lui Wittgenstein şi ciudăţenia obişnuitului), autoarea porneşte de la constatarea că un număr îngrijorător de studii de ultimă oră apărute în peisajul criticii americane declară moartea poeziei, prin titluri explicite precum After the Death of Poetry (După moartea poeziei), sau Can Poetry Matter? (Poate poezia conta?). Tot mai puţină poezie se publică în volume sau în reviste, dar, şi mai grav, tot mai puţini cititori sînt interesaţi de poezie. A devenit, oare, poezia un fenomen literar caduc, un vestigiu din epoci mai vechi, mai calme şi mai lirice în dispoziţie? Dacă e să-i dăm crezare lui Marjorie Perloff, acest aparent amurg al poeziei se datorează unei erori de strategie interpretativă şi productivă, mai degrabă decît receptivităţii publicului, atît de lesne de condamnat. Epoca noastră are nevoie, consideră Perloff, de un anumit tip de poezie şi de un anumit tip de critic literar care să mijlocească întîlnirea dintre cititor şi poezie. Cartea pe care o scrie, Wittgenstein's Ladder, nu e o pledoarie pro domo, cît o construcţie solidă a fundamentelor teoretice pe care se va întemeia, speră autoarea, poetica şi poietica veacului în care de curînd am intrat.

Pentru Perloff, poezia viitorului este eminamente o poezie a limbajului obişnuit, dar nu a prozaismului ori banalităţii, cum deja au încercat să o fasoneze generaţiile din decada 80, la noi şi aiurea. Autoarea înţelege conceptul de "limbaj obişn