Totul funcţionează cu precizia unui mecanism bine pus la punct - evident, de ceasornic elveţian! - şi conform unui tipic - poate monoton prin repetare, dar reconfortant prin rigoare şi corectitudine. În ultima decadă a primei luni din an, timp de o săptămână - mai exact, de marţi până duminică - are loc în Elveţia, începând din anul 1966, o manifestare intitulată "Zilele cinematografice de la Solothurn" - în concepţia organizatorilor ea e "un atelier, un spaţiu al întâlnirilor, un loc de sensibilizare şi de lobbyng în favoarea filmului elveţian", iar în ochii participanţilor, cineaşti şi public cinefil, un adevărat festival naţional.

Anul acesta, ediţia a 36-a Solothurner filmtage s-a desfăşurat între 23 şi 28 ianuarie 2001, şi în cadrul ei - aşa cum ne-am obişnuit în ultimii patru ani - au fost anunţate şi "Premiile cinematografului elveţian" pe anul 2000. Astfel cel mai bun film elveţian de ficţiune se numeşte "Azzurro", conform deciziei juriului din care a făcut parte şi regizorul Marcel Gisler, câştigător acum doi ani al acestui premiu (nu doar onorific, ci în valoare de 50.000 franci elveţieni) cu "F. est un Salaud!" (F. este un ticălos!). "Azzurro" a plăcut şi, mai mult, a emoţionat inimile sensibile prin povestea sa (istorisită cinematografic simplu, direct, coerent): călătoria unui bătrân - Giuseppe (75 de ani) - şi a nepoţelei lui - Carla (7 ani) - din Italia în Elveţia. Carla e oarbă, are nevoie, pentru a-şi recăpăta vederea, de un transplant de cornee. Totul costă foarte mult şi Giuseppe hotărăşte să ceară banii necesari pentru operaţie de la fostul său patron din Geneva, unde a lucrat în urmă cu 30 de ani. O călătorie în trecut - pentru Giuseppe -, o verificare a propriilor sentimente şi decizii. O descoperire a lumii - pentru Carla. Un cuplu care funcţionează perfect şi stoarce lacrimi: cunoscutul şi apreciatul actor italian Paolo Villaggio