Un pasaj din interesantele memorii ale Mioarei Cremene, recent apărute sub forma unor dialoguri cu Mariana Sipoş (La ce e bun Parisul, Ed. Universal Dalsi), mi-a atras atenţia şi cred că nu numai mie, pentru că e vorba acolo de un personaj pitoresc şi extrem de simpatic, neobişnuit în peisajul Bucureştilor atît de pragmatici de acum două sau trei decenii: un Paganel sau un Don Quijote, pasionat al unei iubiri intelectuale absolut gratuite, cineva mistuit de o benefică monomanie, inofensivă pentru alţii, plină de suferinţă dar şi de delicii pentru sine însuşi, care se consumă în spaţiul poeziei. Poet, dar poet al altor iubiri, adică traducător de poezie, Otto Starck, "mărunt, rotofei şi ochelarist", cum îl descrie Mioara Cremene, era acum patruzeci de ani şi este în continuare un împătimit al poeziei clasice persane. Nu-mi amintesc cînd ne-am întîlnit prima dată, dar evident îl ştiu din perioada studenţiei; mi-l amintesc bine din întîlniri probabil întîmplătoare dar neapărat lungi, prin anticariate sau la Biblioteca Academiei, unde singurul nostru subiect de discuţie - singurul, pe care-l accepta el - era poezia persană şi traducerile la care lucra. Cred că e o exagerare a memoriei excepţionale a Mioarei Cremene, sau un artificiu poetic, imaginea acelui adolescent excesiv de poliglot, "un poliglot înnăscut aş zice... (care) vorbea şi scria sanscrita, japoneza, împreună cu două duzini de alte limbi şi dialecte asiatice" şi care "compunea o epopee scrisă în limba vietnameză" (p. 133). Otto Starck, despre care nu ştiu dacă e acelaşi cu autorul omonim al unui volum de schiţe apărut în 1968 sub titlul Iedera, şi care probabil mai ştia şi alte limbi orientale, şi-a umplut viaţa numai cu poezia persană a lui Hafez, Saadi şi Omar Khayyam. A publicat mai multe volumaşe de traduceri din aceşti poeţi în anii şaptezeci-optzeci (Omar Khayyam, Saadi, Hafez, Catrene persane, A