Orice istorie este istorie contemporană, a spus undeva Croce. Cu alte cuvinte, trecutul este privit în oricare din etapele sale prin prisma preocupărilor de actualitate. Observaţia este valabilă nu numai pentru istoria politică, ci pentru orice domeniu: când spunem că Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Victor Hugo, Creangă etc. sunt "contemporanii noştri" înseamnă că am găsit la ei idei, sentimente, modalităţi stilistice corespunzătoare ideilor, sensibilităţii şi modalităţilor de expresie ale noastre în ciuda secolelor şi chiar mileniilor care ne despart. Şi întotdeauna omul s-a aplecat cu precădere asupra acelor perioade şi curente pe care le-a recunoscut similare spiritului epocii contemporane lui. Structura clasică a romanilor din vremea lui Augustus i-a făcut pe aceştia să ia ca model secolul lui Pericle şi să dispreţuiască Grecia elenistică pe care o considerau decăzută din cauza influenţelor orientale; romanticii s-au regăsit în tumultul epopeilor medievale, existenţialiştii au cultivat aforismele pesimiste ale antichităţii. Precedentele dau sentimentul solidarităţii în ciuda trecerii timpului şi conferă legitimitate actelor pe care le întreprindem sau gândurilor noastre, căci, în fond, nu facem decât să reedităm pe scară superioară temporală o experienţă exemplară a umanităţii. Când Napoleon Bonaparte s-a decis să întemeieze imperiul şi să se încoroneze a fost foarte iritat de opoziţia pe care a întâmpinat-o în cercurile pariziene; reacţia a fost promptă: în La Gazette de France a fost publicat un articol în care se arăta că împăratul roman Constantin cel Mare, enervat de obstrucţiile care i se făceau la Roma, a mutat capitala imperiului la Bizanţ. Concomitent s-au lansat zvonuri despre o posibilă schimbare a locului de încoronare şi anume la Reins, oraşul tradiţional al încoronării regilor Franţei. Precedentul roman a fost astfel pus în legătură cu trad