Aproape tot românul se simte în stare şi mai ales dator să vorbească despre Eminescu. Şi nu oricum, ci în sintagmele binecunoscute şi popularizate prin manualele şcolare, pe de-a-ntregul forme fără fond. Formele au fost însuşite şi transmise cu sfinţenie, în vreme ce fondul problemei, Eminescu şi opera sa, rămîne acoperit de colb. Sînt oameni care discută despre Eminescu cu o dezinvoltură inhibantă, amestecînd surse secundare sau terţiare de informaţie, folclorul, legendele, formule des întrebuinţate şi devenite stass, consacrate. Pentru cei mai mulţi, Eminescu e doar o vorbă, dar de mîndrie naţională! Cu cît îl cunosc mai puţin, cu atît e mai presus de orice, e intangibil acest "Eminescu al nostru". Segmentul de populaţie prezentat mai sus e cu mult mai numeros decît acela redus al cunoscătorilor, al acelora care au studiat, au cercetat, au învăţat, au analizat sau măcar au citit cu adevărat cîte ceva şi care, în consecinţă, pot avea păreri, studii, obiecţii, reţineri. Acest tip de atitudine este o agresiune de neiertat faţă de mit şi, implicit, faţă de popor. Discuţiile în general şi generalizatoare sînt însă categorice, au "greutatea" unui verdict şi pun la colţ glasul profesioniştilor, şi aceştia atît de puţini. Simptomatice mi se par şi următoarele două fapte: primo, mult invocatul număr al Dilemei care provoca o evaluare lucidă, intelectuală şi nepatetică a modelului Eminescu în spaţiul cultural românesc, număr care a stîrnit reacţii incendiare şi care a pus în mişcare un spectacol kitsch, pe variate voci de idolatrii; secundo: apariţia, la Editura Humanitas, a cărţii Testamentul unui eminescolog aparţinînd lui Petru Creţia, unul din spiritele contemporane nouă, care s-a dăruit studiului unei opere, un "eminescolog stricto sensu", pînă nu de mult în viaţă. A avea reacţii şi opiniuni adverse faţă de această carte presupune în primul rînd să o citeşti, iar p