Duminică 11 februarie 2001, pe la orele 14 trecute fix, l-am sunat pe dragul şi fostul meu coleg de bancă de la "Matei Basarab", Doru Segal, unul din cei mai buni operatori de documentar din ultimii 50 de ani, ca să mai schimbăm o vorbă; se uita pe PRO TV la "Serenada din Valea Soarelui", cea mai candidă vechitură din istoria cinefilului român rămas în viaţă, şi am convenit să revin, binoclîndu-mă şi eu, a 15-a sau 16-a oară, la acest stîngaci musical american, dinainte de Pearl Harbour, cu norvegianca Sonja Henie (campioana campioanelor la patinaj artistic) şi orchestra lui Glenn Miller, în rolurile principale. Zguduitor în această "Serenadă din Valea Soarelui" este faptul mărunt şi oarecare, ba nici măcar fapt, ci pur şi simplu o replică sau două replici, prin care se dovedeşte că în Statele Unite ale anului '40, înainte de Pearl Harbour, existau americani voioşi, simpatici, saxofonişti, juni primi, impresari, tineri cu melodii în cap şi ritm drăcesc în picioare care confundau Suedia cu Norvegia, habar nu aveau unde e Oslo, capitala unei ţări ocupate de hitlerişti, deşi parcă aflaseră ei că pe undeva, prin lume, izbucnise un război. Generoşi, ei sînt gata să înfieze şi să adăpostească, în minunatele lor blocuri, orfani, orfane, copii şi familii năpăstuite într-un îndepărtat război - dar Norvegia şi Suedia sînt, pentru toţi aceşti băieţi veseli, totuna! Confuzia aceasta nu de termeni, ci de ţări, mi se pare un gag curat tulburător care în mintea mea europeană, nu o dată sărită de pe linie, angoasată, scrupuloasă şi aptă să tragedizeze nimicul, face să bubuie cîteva alămuri într-o melodie wagneriană cu nimic inferioară acelui nemuritor "Chatanooga" care făcea furori printre toţi prietenii mei mai mult sau mai puţin apolitici în '44-'45, cînd "Serenada" izbucnise pe ecranele bucureştene. "De unde pot să iau trenul spre Chatanooga?" întreabă textierul cîntecului