Tocmai ce m-am întors de pe linia frontului. Acolo oamenii scriu poezie, fac nopţi albe, se sărută ca apucaţii şi îşi schimbă hainele între ei. Îşi tocesc creioanele pînă devin nişte cioturi şi vorbesc ca morile neferecate. Sărbătoresc momentul în care omul a pus piciorul pe asteroidul Eros şi se strîmbă în fel şi chip. Găseşti lucruri lucitoare peste tot, iar carnea se tînguie dulce, iar vaietul se scurge prin cabluri şi prin vene şi îi tîmpeşte pe toţi. E tare greu acolo. Am fost apoi la spitalul de campanie, în care zac cei ce scriu la ziare şi alţii asemenea lor. Tipii ăştia sînt loviţi rău, ascultaţi la mine. Stau la măsuţe mici, cu ceasuri ticăindu-le deasupra capetelor, încercînd să-şi ţină bandajele la locurile lor. Au jurat să creadă nestrămutat tot ce scuipă pe gură agenţiile de presă şi stau acum care comentînd, care tocmai întors de prin haznale împuşcat în aripă. Cei care scriu despre politică sînt cei mai grav atinşi: friptanele grase şi vinul le-au suguşat arterele. După asta vin cei care scriu despre crime şi cultură, chestii scîrboase rău, dar pline de detalii suculente despre buzunare secrete, furie, gelozie, vinovăţii, înjunghieri, mişculaţii şi beuturi botezate. În dosul spitalului de campanie se află magazia de ficţiune, unde o mulţime de indivizi laţi în spete şi cu burdihanuri, alături de bibliotecare cu ochelari sexy, îşi lustruiau armamentul din dotare şi îl încărcau în nişte volume dodoloaţe, între coperţi cartonate. Materialul exploziv este făcut în casă, dintr-un amestec de biografie, faits divers, sentimente despre bine şi rău şi tone şi tone de mode şi comentarii care îmbătrînesc de îndată ce sînt puse pe hîrtie. Aici se fac ceva mai mulţi bani şi unii dintre aceşti oameni îşi pot permite haine decente, dar numai cîţiva. Cu totul, erau vreo şase linii ale frontului, fiecare cu tranşeele, spitalele ei de campanie şi armonia ei. Art