Imaginaţi-vă un tînăr zvelt, cu muşchi, în culmea funcţiunii sale locomotorii: ei bine, acesta este artistul! Repetaţi efortul şi închipuiţi-vă un tramvai: ei bine, ăsta-i "sistemul". Niciodată nu mi-a fost mai clară dinamica relaţiei dintre sistem şi tînărul artist ca în metafora pictorului Matei Şerban Sandu: "În alte ţări, tramvaiul ăsta merge - şi are şi uşile deschise - şi dacă eşti destul de puternic, îl ajungi din urmă şi îl prinzi. Aici, în România, e altfel. E tramvaiul, dar el stă pe loc şi tu poţi să te urci, poţi să te mai dai jos, mai fumezi o ţigară... Cam asta e treaba." "Din cînd în cînd, mai împingi tu tramvaiul, un metru, doi... ceea ce e insignifiant", adaugă sculptorul Marius Leonte. Îmi vorbesc din experienţă: sînt artişti tineri, membri ai Uniunii Artiştilor Plastici, cu expoziţii în ţară şi străinătate, poate chiar mai multe în străinătate. Anul trecut, prin septembrie, "au împins" împreună tramvaiul la Simeza şi, judecînd după afluxul mare de vizitatori care le-au trecut pragul, aş zice că măgăoaia s-a mişcat.

Cum îţi scoţi siglele din minte? Te uiţi la tramvai, te uiţi la artist şi îţi dai seama că, în ţara ta, cel din urmă este, mai mult ca oriunde, un supravieţuitor. Marius Leonte: "Eu împart anul în două. În prima jumătate fac orice: că ţine de artă, că nu ţine de artă, că vînd marmură, că vînd lemn, că vînd scaune, că îţi fac pantofii sau car nişte saci de cartofi din gară pînă la tine la firmă, orice - şi-ţi cer o grămadă de bani pentru asta, ca să-mi pot acoperi cealaltă jumătate de an, în care să pot face ce vreau eu. Uite, de plidă, acuma lucrez la o siglă pentru o firmă. Da' ce vreau să-ţi spun: m-am săturat de sistemul ăsta! E foarte greu să funcţionezi ca artist dacă mai faci şi altceva, e foarte greu, îngrozitor de greu! Îmi trebuie cel puţin o lună ca să închid uşa, să intru în starea aia şi să fac ce vreau eu. Am min