Cum se dobîndeşte un nume şi un renume în zonele culturii o ştiu din experienţă, pe care, de aceea, o voi reconstitui cît se poate. La început a fost numai pasiunea pentru istoria literaturii, a culturii şi a istoriografiei româneşti. Aşa se explică şi de ce pentru examenul de licenţă la absolvirea Facultăţii de Filozofie (se numea, atunci, în 1955, examen de stat) mi-am ales ca temă "Gîndirea românească la mijlocul veacului al XIX-lea". Din anul al IV-lea de studii m-am afundat în variate lecturi la Biblioteca Academiei, unde, cu o adeverinţă de la facultate, am căpătat permis de intrare. Tot citind, cu fişe care îmi tot burduşeau servieta, mi-am dat seama că istoriografia oficială, de provenienţă rolleristă, inducea clişeul că, în ansamblul de idei al epocii, Ion Heliade Rădulescu a fost un trădător, iar Bălcescu revoluţionarul exemplar. Mai nimic nu se spunea despre I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti care, apoi, ca legatari ai paşoptismului, au creat PNL (în 1875). Am căutat, cu o strategie aleasă cu grijă, să ocolesc aceste clişee grosolane, eu tratînd despre paşoptism ca mişcare de idei generală. Spre mirarea mea, teza de licenţă mi-a fost admisă, în 1956, spre publicare, fără să cunosc pe nimeni acolo, de revista Probleme economice şi, de curînd, am constatat că într-o lucrare generală recentă, despre 1848, dl Dan Berindei o citează. Am avut noroc ca, după terminarea facultăţii, să lucrez, în Bucureşti, la o instituţie editorială mamut, ESPLA, ca redactor la secţia de critică literară, încît Biblioteca Academiei mi-a devenit loc de muncă obişnuit. Stăteam acolo dimineţile şi după-amiezele (am mai apucat vremea cînd Biblioteca se închidea la ora 11, apoi la 10 seara); am citit, atunci, un articol al lui Camil Petrescu din anii treizeci care cerea ca instituţia aceasta de interes naţional să funcţioneze toată noaptea) şi nu mă mişcam de la masa mea de lucru de