Mărturisesc din capul locului că aveam o mare simpatie pentru Editura Compania pentru că ea este creaţia a doi scriitori pe care îi preţuiesc mult: Adina Kenereş şi Petru Romoşan. Îmi închipuiam că în noua lor calitate de editori au ajuns şi ei, ca şi mine, să sufere pentru că nu mai au timp de scris, fără însă ca această frustrare să le pună în vreun fel sub semnul întrebării proiectele în care s-au angajat. Ştiind ce înseamnă munca de editor în România de azi, văzînd cum zboară timpul prins în cleştele problemelor zilnice şi cum nu mai reuşeşti să deschizi o carte, în afara celor de care te ocupi, începusem să mă gîndesc la cei doi prieteni (pe care prin anii '80, pînă la plecarea lor în Franţa, îi vedeam destul de des, pe care i-am vizitat la Paris în 1990, cu ocazia primei mele ieşiri din ţară) cu şi mai multă simpatie... solidară. I-am vizitat cu doi-trei ani în urmă chiar la sediul editurii lor de la parterul casei în care stau şi am înţeles atunci cît de serios privesc cei doi o iniţiativă culturală care abia pornea. După care am început să văd în librării primele cărţi ale Editurii Compania. Unele erau titluri didactice cu miză educaţională. Altele erau cărţi de senzaţie, menite să aducă bani. Fie, mi-am spus, orice editură trebuie să inventeze o găselniţă a ei, pentru a supravieţui editorial şi a-şi putea vedea la modul relaxat de alte proiecte, riscante din punct de vedere financiar, neaducătoare de cîştiguri, dar culturale, artistice, literare, pentru că un scriitor, nu-i aşa, nu poate să fie un simplu om de afaceri. Sincer să fiu, mă aşteptam ca Editura Compania să lanseze o mare colecţie de artă, cea mai serioasă din România şi făcută la standarde occidentale, pentru că Petru Romoşan are faima unui foarte priceput galerist, care a reuşit să se descurce de minune şi în iadul comerţului de artă de la Paris. Am încă această aşteptare, închipuindu-mi