Un tînăr regizor de teatru, deloc străin de mişcarea numită alternativă (unii, sau aceiaşi, îi spun independentă), acuza vehement, la o recentă "masă rotundă" avînd ca temă autoritatea criticii, violenţa de limbaj a unui critic la adresa fenomenului teatral zis şi altfel. Cum poate criticul cu pricina să se pronunţe cu astfel de afront (de pildă, "sofisticărie puţoistă") împotriva teatrului alternativ, se plîngea tînărul regizor, cînd el nu cunoaşte fenomenul, întrucît, ştiu sigur, nu a văzut spectacolele noastre (adică, ale mele şi ale colegilor mei)? Tînărul regizor avea aparent dreptate. Într-o altă împrejurare, un distins critic de teatru remarca, nu fără o inflexiune amară, faptul că, deşi în nenumărate cronici a scris despre calitatea proastă a unor spectacole, regizorii care le-au "comis" au continuat, neîmpiedicaţi de nimeni şi de nimic, să facă spectacole la fel de proaste (unul dintre ei a ajuns chiar director de teatru), fără ca opinia exprimată să fi avut asupra cuiva vreun efect. Ceea ce , spunea criticul, nu poate fi decît descurajator pentru cronicar. Şi distinsul critic avea aparent dreptate. De ce am folosit, în ambele cazuri, cuvîntul aparent? Pentru că - şi într-un caz, şi în celălalt - subiectul îşi absolutizează cumva punctul de vedere, stabilind un soi de relaţie unilaterală între el şi obiect, ca şi cum obiectul i-ar aparţine sau i-ar fi îndatorat. Tînărul regizor nu concepe ca acela care a criticat teatrul alternativ (şi care, fie vorba între noi, avea în vedere exclusiv experimentele lipsite de emoţie, coerenţă, stil, farmec...) să fi văzut alte spectacole decît ale mele şi ale colegilor mei, pe care, ştiu sigur că nu le-a văzut. (Îmi imaginez ce supărare ar fi stîrnit criticul în cauză dacă

ar fi văzut tocmai aceste spectacole!) Totuşi, teatrul alternativ nu se poate reduce la noi şi ai noştri, după cum şi autorul articolului înc