Am cunoscut foarte mulţi tineri ca mine (sau chiar mai tineri) care au venit în Bucureşti sau în Facultatea de Litere gata scîrbiţi de lumea literară. Înainte de a o cunoaşte. Sînt convinsă că o bună parte a ei merită o astfel de lehamite, am văzut cu ochii mei asta, dar rămîn foarte mulţi oameni care te pot face fericit doar prin zîmbetul prietenos cu care îţi răspund la salut. Înainte de a vă povesti cum am ajuns să scriu în România literară, Observator sau Dilema, trebuie să-mi anunţ prejudecata pe care mi-am asumat-o de la început şi la care ţin şi acum: am căutat întotdeauna oameni. Oameni lîngă care e plăcut să trăieşti şi să lucrezi şi nu locuri sau circumstanţe care te pot face cunoscut. Pentru că poţi vorbi despre cărţi cu tot felul de persoane, poţi aprecia inteligenţa şi cultura dincolo de moralitate, dar n-are nici un farmec. În anul I de facultate, prin hazardul seminariilor, i-am cunoscut destul de bine pe Gabriela Gabor şi pe Răzvan Voncu. Ultimul a făcut chiar un fel de cerc de critică literară. Mi-a publicat (ca o surpriză) textul despre Eminescu pe care îl citisem la Colocviul de la Iaşi în revista Literatorul. M-am bucurat, ca tot omul, aveam 19 ani şi deja mi se părea că mă învîrt printre vipuri. Am mai publicat vreo trei articole în Caiete Critice, am fost cu Gabriela Gabor la un simpozion despre Vianu, acolo l-am cunoscut pe Eugen Simion. Cu revista facultăţii, Litere nouă, nu prea mă împăcam, pentru că mi se părea că cei de acolo, Paul Cernat, Bogdan Ciubuc, Cecilia Ştefănescu, sînt cam respingători şi cam elitişti. Aşa că am pus la cale înfiinţarea unei noi reviste a facultăţii, cu prietenii mei de atunci; o revistă care s-a dovedit foarte proastă, trebuie să recunoaştem; se numea Rocinante. Dar experienţa a fost foarte interesantă şi, chiar dacă a fost un eşec, am învăţat din ea că trebuie să-ţi creezi singur alternative. Nu am să le