După agitatul congres al ţărăniştilor şi cel mult mai liniştit de la PDSR, a venit vremea liberalilor să-şi limpezească apele. Valeriu Stoica a obţinut o victorie mai uşoară decît se părea la un moment dat. Fără a afişa o unitate de monolit ca partidul de guvernămînt, delegaţii PNL şi-au ales totuşi preşedintele din primul tur. Primul element inedit al acestui congres a apărut încă dinaintea desfăşurării sale. Scrisorile publice şi atacurile asumate au fost altceva decît bîta şi tîrnăcopul din alte vremi. Principalul merit care i se atribuie lui Valeriu Stoica este realizarea unificării liberale. Indiscutabil, proaspătul preşedinte a avut răbdare şi talent de negociator. Cu un "bizantinism" remarcabil (termenul aparţine susţinătorului său, Constantin Bălăceanu-Stolnici, pe motiv că "Bizanţul a dat lumii arta politică") a ştiut să manevreze pentru a unifica partidul, păstrîndu-şi şi puterea cu cît acesta devenea mai mare. Nu este mai puţin adevărat că unificarea s-a desfăşurat pe teren propice. Sătui de insuccesele înregistrate de diversele aripioare, liberalii păreau a fi înţeles că mai bine faci opoziţie în interiorul unui partid puternic decît să fii şef peste propria şandrama politică. În cifre absolute, PNL este singurul partener din fosta coaliţie guvernamentală rămas cu o pondere egală celei din 1996. Cu excepţia UDMR, dar acolo stabilitatea are cu totul alte cauze. Privind comparativ numărul de deputaţi, se vede că liberalii au avut 31 în 1996 şi 30 anul trecut. Fără a mai compara cu CDR, care a ajuns de la 93 la zero, chiar PD a scăzut de la 53 la 31. Cifrele sînt în avantajul actualei conduceri a PNL. Dar situaţia liberalilor este bună numai prin comparaţie. Contextul arată bine, dar cifrele nu. Logic ar fi fost ca dispariţia CDR să lase un loc liber, dar 7,48% la Senat şi 6,89% la Cameră nu fac din PNL un partid puternic şi dreapta, al cărui unic re