Pe la începutul anului trecut, într-un număr al revistei Interval despre "intrarea în literatură", negam faptul că aş fi - horribile dictu - "critic literar", cum apărusem menţionat undeva (întîmplător, chiar în Dilema). La urma urmei, nu eram decît un comentator de cenaclu cu cîteva cronici, recenzii şi eseuri lejere la activ, fost critic de serviciu la revista Facultăţii de Litere şi deţinător al unei frivole cronici bilunare la revista Vineri. E drept că alţii se credeau deja critici pentru mult mai puţin. Dar... "autocritica" mea din Interval nu era decît o pledoarie pentru modestie, decenţă şi simţ al proporţiilor - poate şi un mic exorcism al unor fumuri trecute, de al căror ridicol îmi dădeam bine seama. Între timp, am avut şansa de a deveni redactor şi cronicar literar la un important săptămînal cultural. Am căpătat, cum s-ar spune, o vizibilitate sporită şi, dacă aş fi unul din acei articlieri care se respectă şi vor neapărat să fie respectaţi, dacă, în plus, m-aş lua după unele voci binevoitoare, aş avea oarecari motive să cred că încep să-mi fac un nume în critică. Din păcate, ştiu bine ce înseamnă "să-ţi faci un nume critic" azi, în biata noastră lume literară. Cel mai adesea, înseamnă să mizezi pe o foarte relativă, conjuncturală notorietate de breaslă, bazată în parte pe zgomot şi insistenţă în detrimentul consistenţei. Să ne înţelegem: am fost întotdeauna de părere că a şti să-ţi construieşti vizibilitatea/imaginea publică este o condiţie necesară - indispensabilă chiar! - a inteligenţei unui autor. Dar nu şi suficientă. Transformarea ei în miză e chiar periculoasă, nocivă. A paria doar pe imediat, pe efemer, poate fi la fel de riscant ca şi a face pe atemporalul cu pretenţii. Critica e un joc social - dar nu numai. Se pare însă că pe unii doar jocul de societate îi stimulează cu adevărat. Pericolele de care ar trebui să se ferească orice june