La sfîrşitul clasei a zecea, o colegă mi-a spus că de la vîrsta la care a învăţat să citească şi-a notat titlul fiecărei cărţi. Ideea m-a cucerit, aşa încît din acel moment am făcut acelaşi lucru. La început consemnam doar titlul şi autorul, decupînd totodată fragmente care-mi plăceau. Apoi, o tîrziu însuşită rigoare "academică" m-a obligat să trec toate datele, adică editura, localitatea, anul apariţiei, anul apariţiei ediţiei princeps, iar după altă vreme, inclusiv titlul în original (în cazul în care era vorba de o traducere) şi, evident, traducătorul. Cu timpul decupajele s-au rărit. În schimb, a crescut în mine dorinţa de a nota prima impresie de lectură, asta presupunînd obligatoriu şi criteriul dezavuat de critica ştiinţifică, acela al plăcerii. Condiţia sine qua non a acestui demers: sinceritatea. Acea sinceritate pe care uneori profesorul nu şi-o poate permite în faţa elevilor pentru că este condiţionat de grila de lectură a programei. Acea sinceritate pe care adesea nici scriitorul nu şi-o manifestă în cadru oficial, ci, eventual, între colegii de breaslă, dar de multe ori nici atunci (cel puţin cînd e vorba chiar de aceşti colegi), ci în întîlniri foarte (sic) particulare. Dar comoditatea - asta ca să nu zic lenea - m-a făcut să amîn. Astăzi, însă, m-am hotărît să pun în aplicare gîndul ăsta vechi şi să văd unde mă duce. * * * După o săptămînă, cu chiu cu vai, am încheiat lectura romanului lui Mihail Villara, Frunzele nu mai sînt aceleaşi. E una din acele cărţi care la început te prinde, pentru ca, undeva, pe drum, să te piardă, iar la sfîrşit, dacă mai ai răbdarea necesară, să încerce să te recucerească (dar fără să reuşească). În primele pagini dai de un Mateiu Caragiale cosmopolit şi frivol, exprimîndu-se într-un idiom original, o romîno-franc-engleză care pe parcurs se îmbogăţeşte cu "tuşe" germane. Tocmai această limbă personală, bizară, cu aso