În secolul trecut, combinaţia de rîs şi plîns a fost, am putea spune, apanajul poeziei (atunci cînd nu venea, desigur, din înţelepciunea populară - vezi "hazul de necaz"): de la Bacovia la Nichita Stănescu, românul s-a născut poet şi pentru a găsi expresia acestei stări. Paradoxul şi oximoronul ne-au hrănit, aşadar, imaginarul şi ne-au ajutat să rezistăm prin cultură, dacă nu de-a dreptul prin metaforă. Dar acestea sînt vremuri de mult apuse. Secolul nostru - al douăşunulea, vreau să zic, căci sîntem cu toţii oameni ai viitorului, cu trecutul ne-am făcut socotelile... - este al mijoacelor de informare în masă, în special al televiziunii (căci de Internet încă n-avem bani chiar toţi). Aşadar, pe posturi şi la ore diferite, legate între ele doar prin maxima audienţă, ni se oferă fie emisiuni de rîs, fie de plîns. Vreau să spun că, aşa cum o demonstrează datele de audienţă, poporul se uită cu precădere fie la "Vacanţa Mare", Doru Octavian Dumitru, Ţociu şi Palade ori alţi comici ai momentului, fie la "Surprize, surprize", "Din dragoste", "Iartă-mă", ştiri cu morţi şi răniţi şi alte drame ori tragedii ale cotidianului. Pe măsură ce realitatea i se arată mai sumbru, iar condiţia socială îi e tot mai de plîns, românul simte nevoia să se refugieze în rîsete groase alături de personaje TV care iau în tărbacă totul şi dau măcar satisfacţia eliberării spontane de tensiuni. Cred însă că, ajutaţi de forţa şi impactul micului ecran, am intrat într-o fază nouă: nu mai e vorba, pur şi simplu, de "hazul de necaz". Şi nu e încă vorba despre o curată bună-dispoziţie, de un umor tonic care să ne inducă un sentiment pozitiv şi să ne ajute în confruntarea cu tristeţile de toată ziua. E mai degrabă o "condiţie oximoronică"
liber consimţită, în care rîsul şi plînsul se amestecă - pardon de neologism - inextricabil. Românul/românca se uită la comicii populari şi hăhăie zgomotos