„Ce as putea spune iar, luind sub pana acest caiet, decit aceleasi vesnice banalitati. Banalitati dureroase, fiindca se inalta in drumul meu ca statui indestructibile si abstracte ale aceleiasi realitati imobile“

Octav Sulutiu

Teza mea de licenta a fost despre jurnale: jurnale romanesti (de scriitori) de la inceputuri pina in prezentul aproximativ (de la C.A. Rosetti pina la Livius Ciocarlie). Lectura in bloc a acestor carti m-a determinat sa deviez putin de la planul originar (acela de a depista virtutile „estetice“ ale autorilor respectivi). Tot cautind astfel de calitati inalte am observat ca intr-un jurnal adevarat (prin „adevarat“ inteleg notatia sustinuta timp de mai multi ani) „esteticul“ sufera transformari importante: se pierde intentionalitatea, de multe ori calitatea artistica aparind ca o deformatie profesionala; jurnalul este compus dintr-un numar limitat de reflexe aproape neconditionate. Se desfasoara adevarate ritualuri in fata paginii albe. Cu timpul, diaristul devine o adevarata masinarie de consemnat; rutina este mobilul scriturii si tot ea atrage, in mod paradoxal, cititorul, care desfasoara un act de autoflagelare citind cu nesat gesturile cele mai marunte, care isi insuseste tabieturile si reflexele autorului. Este un cistig aproape corporal, lectorul dobindind informatii nu despre cum se traiesc marile evenimente (astfel de intimplari pot strica autenticitatea unui jurnal tocmai prin componenta „senzationala“ pe care o contin), ci despre cum se traieste in anostitate, in plictiseala, in banal. Stereotipia implica promisiunea spectacolului intimitatii absolute; ea este marca cea mai sigura a autenticitatii unui text diaristic.

Stereotipia vietii cotidiene a devenit in ultimul timp o foarte buna afacere in media. Mai intii au existat citeva filme care au promovat ideea – filme de tipul Ed TV. Insa conditia