Se stie ca la poetii americani din secolul XX directetea discursului poetic si interesul pentru viata de zi cu zi a omului modern sint aspecte definitorii. Cum se poate astazi constata, esential pentru intreaga evolutie a poeziei americane este momentul Whitman si nu momentul Poe. Ca poezia americana a fost intr-un fel obligata sa se dezvolte in sensul poeticii impuse de volumul Fire de iarba ne-o pot dovedi si aceste consideratii ale lui Petru Comarnescu, facute intr-un moment in care multi dintre poetii de peste Ocean astazi foarte cunoscuti nici nu existau: „Noua poezie americana, antiromantica, antididactica, antisentimentala, este o poezie vie, radicala, stiintifica, adincind psihologia omului, exprimindu-i suferintele, nevoile, elanurile, aducind umor, ironie, dar si profetism si generozitate sociala (...). Poetii noi iubesc viata si lumea, chiar daca sufar mai tare inca decit ceilalti, din pricina sensibilitatii lor sau nu pot intelege totul. Realismul lor social este considerabil largit, iar intrebuintarea vorbirii curente, a viziunilor si sonoritatilor unui secol masinist, a procedeelor stiintifice si gazetaresti – imbinate adesea cu o vasta cultura umanista – le confera mijloace de expresie mult mai variate si mai adecvate, apropiindu-i pe ei, poetii, de ceilalti muritori cu care se identifica deplin.“ (Antologie de poezie americana moderna, Bucuresti, 1947). De ce acest realism s-a manifestat cu precadere, inca de la inceputurile secolului trecut, in poezia de limba engleza, e o chestiune la care nu se poate raspunde aici doar in citeva rinduri.

Poezia culturilor romanice in general pare sa fie o poezie reflexiva. Din cei 17 poeti selectati cu texte reprezentative in „Anexa“ la Structura liricii moderne de Hugo Friedrich, 13 sint francezi, spanioli si italieni. De ce insa spatiul cultural romanic al epocii moderne se dovedeste un spatiu al dez