Ar trebui sa vedem in frecventele expresii oximoronice din textele lui I.L. Caragiale – „curat-murdar“, „e admirabila, e sublima, ...dar lipseste cu desavirsire“ s.a. – nu numai anticipari ale comicului absurdului, ci si reflexe tragicomice ale unei societati schizoide. Fara nici un efect ori macar disponibilitate comica de circumstanta, intr-o atare societate, persoane diferite rostesc fiecare separat cite una dintre jumatatile oximoronului – compus de regula din superlative la antipozi – si-si administreaza fiecare peren ogorul de activitate uneori intelectuala si de putere sociala, astfel adjudecat, mai expresiv decit intr-un dialog al surzilor. Caragiale n-a facut decit sa uneasca personaje distincte in cite unul si acelasi, cu efecte comice eclatante. In realitatea curenta, e cazul totusi sa detectam figurile asa cum sint, sa dezmembram oximoroanele acestei paradigme nationale deloc vesele, eventual cu minuitoarea ironie, spre a descoperi legile obscure ale mecanismelor de gindire individuale si ale relatiilor publice care ne imping in subsolul lumii dialogice.

Si, bineinteles, nu se putea ca paradigma subclasarii sa nu se razbune cel mai fatis, intr-un moment istoric atit de bizar si riscant cum e cel de fata, in cinematografie, in viata cineasta (daca viata se mai cheama) autohtona. Pentru ca cinematograful nu e „cea mai importanta“ dintre arte (si e departe de indreptatirea altor etichete similare din care dictaturile i-au compus o platforma pentru unii inca nedemantelata), dar in mod cert e cea mai vulnerabila socio-cultural si la agresiunile politicului. Se pare ca n-am baut pina la fund cupa politicianismului, a bunului plac discretionar al puterii oligarhice, in noi si noi infatisari, asa cum, in primii 7+4 ani pierduti de dupa Revolutia din 1989, a trebuit sa traim razbunarile cinematografului artizanal, pe care-l credeam sfirsit din 1939. D