Era odata, de mult, un filozof, sau – ma rog – unul care pretindea ca e filozof, dar poate ca era numai un sofist… Teoria lui – stranie la prima vedere, era urmatoarea: nu se poate spune falsul (si, deci, nici minti). Cel mult, cind cineva nu spune adevarul, el nu spune nimic, ci rosteste sunete lipsite de orice inteles.
Cum isi argumenta Cratylos, caci despre el e vorba, teza aceasta? Falsul – spunea el – se refera la ceea ce nu e, la inexistent; or inexistentul e neantul, nefiinta pe care e imposibil a le comunica sau semnifica. Prin urmare, nu se poate minti, fiindca minciuna nu exista, e neantul!
Interesant, pe de-alta parte, e ca Cratylos nu era singurul care sa nege posibilitatea falsului: se pare ca, mai ales in vremurile vechi, – spune Socrate care il combate pe Cratylos – erau destui care sa fi sustinut aceeasi teza. Ceea ce ni se sugereaza este ca, daca in ceea ce priveste limba naturala – fie ea greaca veche, eskimosa, sau chineza contemporana, zicerea falsa este un fapt indiscutabil, poate ca intr-un trecut indepartat se mai pastra amintirea si chiar folosinta unei limbi misterioase si divine totodata, in care nu se putea pronunta decit adevarul.
Cadem astfel peste o veche obsesie – limba „adamica“ sau limba „antediluviana“ – limba zeilor sau a lui Dumnezeu, care, la momentul Facerii, a pus tuturor lucrurilor „numele adevarate“. Dar, dupa catastrofa Babel, limba „adamica“ ar fi fost „amestecata“, corupta, preschimbata, divizata si sub-divizata, astfel incit reconstituirea ei a devenit cu neputinta.
Sau e cu putinta? – si-au spus unii indrazneti. Cum? Metodele difera: unii, inca din Renastere, au cugetat la o filologie sau lingvistica mistice, incercind sa reconstituie, ca intr-un joc de „puzzle“, radacinile idiomului originar. Altii – banuind ca ceea ce s-a pierdut e bun pierdut – si-au pus in gind ca macar sa lucreze
