Autorul roagă persoanele care l-au întâlnit între 1956-1964 în penitenciare şi domiciliul obligatoriu din Lăteşti să se manifeste pe adresa redacţiei. Orice mărturie din acea perioadă - chiar şi a persoanelor care nu l-au întâlnit - îi e preţioasă.

Nel mezzo del camin...

La 26 ianuarie 1960, în timp ce-mi ţineam obişnuita "vorbire de seară", în faţa episcopului Rusu, înconjurat de prietenii din celulă, m-a săgetat brusc gândul că în ziua aceea împlineam 35 de ani. Ajunsesem deci la acel mezzo del camin di nostra vita, termenul-limită pe care mi-l fixasem cu câţiva ani în urmă. Şi mă aflam încă tot în închisoare, fără nici-o perspectivă de eliberare înainte de ispăşirea condamnării. Ba, chiar şi atunci... mă întrebam...

Nu există crepuscul în puşcărie, după cum nu există auroră. Deşi ne sculam înaintea zorilor, nu vedeam niciodată soarele răsărind. Cât despre amurgurile lente, somptuoase, care mă copleşeau în adolescenţă, ele îmi erau demult interzise. Cum să asişti la scăpătarea soarelui, dintr-o celulă cu geamurile oblonite? Soarele l-am văzut extrem de rar, în anii aceia de la Piteşti, dacă peste tot l-am văzut, şi în niciun caz înclinându-se spre seară. În lumina chiorâşă a becurilor, aceiaşi în zori

şi-n amurg, încăperea noastră subterană nu se făcea mai luminoasă odată cu lumina zilei, nici mai întunecoasă odată cu căderea întunericului.

Aşteptam totuşi seara, care începea după ce ni se turna în gamele un alt polonic de zeamă sau, mai bine zis, după ce trecea apelul de seară. Ca şi dimineţile, serile erau îndeobşte lungi căci, după obiceiul spitalelor şi al tuturor penitenciarelor, "cina" se aducea devreme. De pe la ora şase până la zece, când suna stingerea, era timp îmbelşugat din care o bună parte o închinam "vorbirii". Îndată după sosirea noastră în încăperea de la subsol, Părintele Ploscaru i-a isto