Prima tendinţă, în cazul unei cărţi curajoase, directe, de atitudine, aşa cum este Împotriva interpretării, este ignorarea "istoricităţii", a faptului că a apărut în nişte condiţii socio-culturale care nu pot fi, totuşi, lăsate deoparte. La o primă lectură, vitalitatea scriiturii aboleşte orice încercări de contextualizare - semn bun, dacă e vorba despre un text cu intenţii polemice clare. Susan Sontag a scris aceste eseuri în perioada 1962-1965, o perioadă relativ scurtă - aşa se explică şi omogenitatea care a transformat o culegere de articole într-un manifest care a marcat o epocă.

În eseul care dă şi titlul volumului este întreţinută voit o ambiguitate a agresivităţii. Este autoarea împotriva interpretării, a hermeneuticii ca atare, sau denunţă doar valul copleşitor al criticii care diviza fără discernămînt "sensul" într-o perioadă bine determinată? Reproşul principal ar fi acela că interpretarea întreţine himera "conţinutului" unei opere de artă. Asistăm la "domesticizarea" fenomenului artistic, la o "poluare intelectuală", o răzbunare a intelectului asupra artei. Arta contemporană ar fi tocmai rezultatul agresivităţii interpretării - ea este o continuă fugă din faţa tăvălugului hermeneutic. Singura artă care poate lupta de pe poziţii egale cu acest blestem al sensului este cinematografia. Filmul este, în opinia autoarei, singurul capabil să distrugă interpretarea, singura formă anti-simbolică a momentului. Afirmaţiile au, nu de puţine ori, tentă aforistică, autoarea vede în argumentare principalul duşman al propriului discurs. Tehnica persuasiunii este aceea care domină şi care îi şi reuşeşte din plin. Cum să nu aprobi necondiţionat o afirmaţie precum: "Opera lui Kafka, de exemplu, a fost supusă unui adevărat viol în masă de către nu mai puţin de trei armate de interpreţi"?

Cît timp eseul se află în faza de negare nu poţi decît să te laşi co