Citesc în "România literară", nr. 4/2001, un foarte interesant articol al lui S. Damian, Ce atârnă mai greu în balanţă. Cel mai greu atârnă sincronizarea, şi anume - rezultă după oarece suspans - sincronizarea mai întâi cu profeţiile negre din Dostoievski şi Kafka, apoi, dacă suntem cuminţi şi ne facem temele fără şopârle şi purceluşi intertextuali, ne putem sincroniza, ehei, până şi cu tragedia greacă. De ce aşa şi nu altminteri, de ce să mergem înapoi şi nu înainte? Din motivul cel mai simplu: exemplele pe care le dă criticul tocmai de aceea sunt exemple, pentru că au trecut proba timpului lung, s-a dovedit că ţin la frigul istoriei, spre deosebire de modernismul postbelic românesc, care este mai puţin exemplar, ba chiar deloc, fiindcă nu se ştie cât va dăinui. Poţi să-l contrazici? Planul e minunat, numai că excursiunea se amână din cauza unora, care îl supără pe criticul nostru aducându-i aminte de "rezistenţa prin cultură". Citez: "Nu pot însă reţine o iritare când aud tonul de certitudine fudulă, cu care unii înşiruie o serie de rezultate în codificarea tâlcurilor, atribuindu-le şi un coeficient de durată. De pe această platformă, ei nu pregetă să-i ia peste picior pe cei care au sfidat tirania, ca şi cum scrisul nu ar fi menit să denunţe şi mistificările".

În halul de nesincronizare în care se găseşte, literatura română nu are unelte exegetice destul de performante ca să dezlege ghicitoarea, cine sunt acei unii, care au zis ce-au zis, când au zis şi ce le-o fi venit. Dar, chiar dacă nu vom afla prea curând pe cine pune la punct. S. Damian, argumentele sunt atât de repezi şi de iscusite, că ar fi păcat să treacă fără glose. Încep eu, cu o precizare:

Cu ce sunt, cu ce nu sunt de acord. Nu ştiu ce înţelege S. Damian prin "codificare literară", probabil că nimic, dar, fie şi printr-un joc al hazardului, reuşeşte să aibă dreptate în câtev