Pericle Martinescu a împlinit anul acesta, în februarie, 90 de ani. 40 din ei a scris jurnal. Respectînd regula introspecţiei, caracteristică scriitorilor interbelici, şi-a început însemnările zilnice în 1936, anul în care a debutat cu romanul Adolescenţii din Braşov. Nu ştiu cum arată primii ani ai jurnalului, dar cu siguranţă că nu se simţea în ei frica din cei 7 pe care autorul i-a selectat pentru publicare: 1948-1954 ( 7 ani cît 70, Ed. Vitruviu, Bucureşti, 1997). Pe măsură ce sînt terminate, caietele din această perioadă sînt ascunse într-o ladă de fier care e îngropată în fundul grădinii. Paginile în curs de scriere sînt puse la vedere, sub o copertă falsă: un autor sovietic pe gustul partidului. Cînd frica de percheziţie devine prea mare, scrierea jurnalului este întreruptă timp de cîteva luni. Cîteva fraze sînt destinate - înduioşătoare capcane - chiar nedoriţilor cititori în uniformă: în ele autorul �mărturiseşte", pentru a-şi pune la adăpost familia, că nimeni altcineva decît el nu ştie despre existenţa jurnalului ori că n-a mai scris nimic de foarte mult timp (ca să nu se bănuiască existenţa celorlalte caiete). Pe zi ce trece, autorul însemnărilor simte că nu mai trăieşte decît prin jurnal, că nu mai poate respira decît în micul spaţiu de hîrtie. Visează să-şi publice cîndva jurnalul cu titlul Miezul nopţii, nu numai pentru că e scris noaptea, ci şi pentru că între coperţile de împrumut se adună tot mai mult întuneric.
�De cîteva zile citesc numai jurnale, memorii, confesiuni şi urmăresc, în special, starea de spirit pe care au avut-o la 40 de ani diferiţi oameni. Oricît de tragică li s-ar fi părut unora viaţa, la această vîrstă, în diferite epoci, ea nu atinge nici pe departe tragismul unui om care împlineşte 40 de ani în 1951 (11 februarie 1951).
Toată lumea cunoaşte, direct sau din auzite, istoria celor 7 ani cuprinşi î
