Într-o secvenţă din Versetele satanice, un personaj feminin descoperă frumuseţea şi miracolul universului într-o informaţie din astronomie, conform căreia, printr-un proces de ardere naturală, stelele îşi metamorfozează din cînd în cînd carbonul în diamant, provocînd o ploaie de pietre preţioase împrăştiate în neant. Cam aşa îmi închipui că arată si procesul de combustie literară al lui Salman Rushdie.

Departe de a cădea în vid, însă, textele lui au aprins unul dintre cele mai acute conflicte dintre literatură şi fundamentalism. În 1989, Rushdie, cetăţean britanic musulman de origine indiană şi scriitor de limbă engleză, a fost condamnat la moarte de Ayatolahul Komeini al Iranului pe motivul că Versetele satanice ar fi o blasfemie la adresa religiei islamice. După cum se ştie, s-a oferit o recompensă de cinci milioane de dolari pentru capul scriitorului. În Vestul civilizat, Rushdie s-a văzut condamnat la celebritatea unui personaj citit cu aviditate de la miniştrii de Externe la gospodinele cu apetenţă pentru exotic. Autorul afirmă cu mult umor într-un interviu că, trădîndu-i talentul, propria viaţă a ajuns să semene unui roman prost. Înconjurat de bodygarzi şi mister, Rushdie apare precum o cerneală simpatică stîrnită de flacara diverselor evenimente culturale sau academice, surprinzîndu-şi de fiecare dată gazdele şi dispărînd apoi la fel de imprevizibil. Nimeni nu ştie unde se va afla a doua zi acest Houdini al literaturii contemporane. Ce se ştie e că, protejat de existenţa-i invizibilă, Rushdie scrie în continuare texte extraordinare, reuşind să ocolească obsedantul spectru al morţii care-i invadează cotidianul şi pe care îl păstrează exclusiv pentru jurnalul transformat în exerciţiu de exorcizare a fricii.

Celebritatea născută dintr-un verdict mai eficient decît orice agenţie publicitară i-a adus autorului pe de-o parte reeditări multiple şi