serenitatea Occidentului este şi una a accidentului Este vorba de un tablou al lui Bruegel cel Bătrîn intitulat: «Căderea lui Icar». În prim-plan, un ţăran destul de bine îmbrăcat îşi ară cîmpul cu un plug tras de un cal. Cîmpul, ţăranul şi calul ocupă aproape o jumătate din pînză, în diagonală. De cealaltă parte se află marea, cu cîteva stînci şi vapoare. În mare, jos în dreapta, minuscul, un picior gol iese din apă: este piciorul lui Icar care se îneacă, după faimoasa sa cădere. Ţăranul, preocupat de ale sale, îi întoarce spatele. Un critic de artă (Claude Henry Rocquet) a relevat "serenitatea" acestei opere. Plugarul, subliniază el, e îmbrăcat gros, pictorul dînd dovadă de înţelepciune terestră, elementele sînt echilibrate, lumina limpede. Îmi vine, totuşi, să mă întreb mai precis de unde provine serenitatea de netăgăduit a acestui tablou. Mai întîi, există această problemă a timpului, a simultaneităţii celor două evenimente, co-prezenţa lor pe pînză. Icar se îneacă, iar ţăranul îşi ară pămîntul. Simultaneitatea distribuită în termeni spaţiali în tablou îşi are echivalentul sintactic. Este subordonată introdusă prin în timp ce şi ataşată unei principale. Iată prin ce tip de propoziţie putem traduce expresia picturală, imaginea oferită de tablou. Dar avem două versiuni posibile, în funcţie de ceea ce alegem, pe ţăran sau pe Icar, pentru a pune în propoziţia subordonată. Această dublă lectură se referă la contradicţia pe care o întreţin punerea în scenă a titlului şi titlul însuşi. Rezultatul va fi un efect provenit din schimbul reciproc de sens între ceea ce ne arată tabloul, imaginea, şi ceea ce ne spune pictorul. Pe pînză, ţăranul joacă rolul principal prin dimensiunile sale şi prin faptul că se află în imediata apropiere a spectatorului, în vreme ce Icar, redus la un simplu apendice, nu este decît un graţios element de decor. În legendă, dimpotrivă, nu es