2 martie, sub un cer de o "seninătate" incredibilă Absolut - sau deloc? - întîmplător, tocmai în clipa în care vă scriu, un cer senin, de un turcoaz inocent, se lefăie voluptuos deasupra grădinii încă descărnate. Cu un ochi închis şi altul semideschis încerc să privesc soarele ce stă să explodeze, dar la soare nu te poţi uita. Se pare că vine primăvara, cea responsabilă cu delirul cu pricina. Şi cum numai sub un delir se poate trăi, vorba lui Noica, nu pot decît să mă bucur. Privind cerul îmi spun că, încă, e bine - atîta timp cît măcar natura mai păstrează anumite constante capabile să rămînă ele însele şi cu care ne traversează, uneori de-a dreptul maiestuos, anii, viaţa. Oare cîte feluri de seninătate or fi existînd, mă întreb văzînd una din viitoarele teme ale Dilemei, plăcut încătuşată în chenarul de propuneri al revistei. Fără urmă de îndoială, există acea seninătate de care numai zeii au fost capabili. Să ne gîndim doar la Apollo, la atitudinea cu care el se prezintă în faţa oamenilor, o atitudine în care îşi găseşte expresia divinitatea sa senină şi liberă, deci victorioasă. Apollo respinge ceea ce este prea aproape, "refuză să devină prizonierul lor, respinge privirea estompatoare, contopirea sufletească, beţia mistică şi visul extatic. El nu e adeptul sufletului, ci al spiritului lucid." (Walter F. Otto) Apollo deţine seninătatea pentru că privirea sa este atît de amplă, distanţarea sa nobilă dăruindu-i puterea de a privi forma şi nu esenţa. El contemplă "lumea şi existenţa ca formă" cu seninătate. Contrar zeilor, oamenilor - şi mai ales (sau tocmai) celor aflaţi sub întrebări, în hăţişul neguros şi irespirabil

al căutării - niciodată nu le va fi îngăduită seninătatea pe care tocmai existenţa lor o exclude. Dar a nu putea fi senin într-o etapă de viaţă nu înseamnă, neapărat, a nu putea deveni într-un viitor oarecare şi, nicidecum, a nu ţi-o put