Sinonimia senin-fericit este, ca orice sinonimie, una parţială, animată de o sugestie generoasă şi fertilă dar şi pîndită de confuzii greu de evitat. Fericirea denumeşte cu precădere evenimentul fericit, ceea ce ni se întîmplă, ceea ce se petrece cu noi; un episod extraordinar şi surprinzător al vieţii, un fruct al hazardului, un autentic noroc existenţial. Fericirea are vocaţia stihialului: se revarsă peste noi, ne cuprinde şi ne pătrunde întreaga fiinţă, ca apoi să se retragă, lăsîndu-ne pradă suficienţei noastre, conştienţi de caracterul ei suveran, pasager şi efemer, de incapacitatea noastră de a o reţine sau prelungi şi de cele mai multe ori de a-i pricepe rostul şi de a o valoriza. Aparent, nu facem, nu putem face nimic pentru a putea fi fericiţi, în mod fatal fericirea dă sau nu peste noi, iar noi putem doar s-o primim şi să o onorăm sau, neatenţi, să o ratăm. Este oare legitimă deci dorinţa, speranţa, veleitatea de a prelungi fericirea, de a o transforma într-o stare, într-o dispoziţie permanentizată? Aceasta pare a fi fantasma după care alergăm himeric cînd visăm la seninătate. Sîntem convinşi - şi pe bună dreptate - că seninătatea este o reuşită şi o ispravă, o stare constantă, obţinută printr-o asiduă strădanie. Iar bisericile au ştiut să o canonizeze ca pe o izbîndă vrednică de laudă atunci cînd au făcut din serenisim sau din preafericit titluri care atestă o treaptă în iniţierea spirituală sau un rang în ierarhia instituţională. Seninătatea se bucură de creditul construcţiei de sine - este la urma urmei ceea ce am devenit şi sîntem, prin propria voinţă şi faptă, consecinţa unei susţinute evoluţii spirituale. Şi totuşi, este seninătatea fericire stabilizată? Este ea visul instalării într-o euforie perpetuă, într-un extaz constant, netulburat şi nesfîrşit? Mai degrabă putem crede că seninătatea este rezistenţa la frustrare, capacitatea de a asuma vi