Pe vremea cînd frica de Securitate era simţitor mai puternică decît Securitatea, temuta instuţie nu era pomenită decît pe numele ei original. Abia tranziţia, chinuidu-se ba să-i descifreze, ba să-i încifreze reminiscenţele şi persistenţele, a pus în circulaţie hermetica expresie "poliţie politică" adăugînd astfel încă o distorsiune în nebuloasa noastră viziune despre trecutul regim. Lansînd această formulă, Parlamentul tranziţiei ne dădea a înţelege că securitatea este alcătuită din două poliţii: una politică şi cealaltă, după toate posibilităţile, nepolitică. Iniţiativa conceptuală a Parlamentului disimulează însăşi esenţa dictaturii staliniste. Contrar modului în care autodefinirea, rolul conducător în acea dictatură nu revenea Partidului Comunist, ci Poliţiei. Respectiva dictatură nu era prin urmare un stat politic, ci un stat poliţienesc, iar într-un asemenea stat orice instituţie şi cu atît mai vîrtos orice poliţie devine politică. De pildă, nu misterioasa Direcţie a V-a,

ci familiarele circumscripţii de miliţie efectuau operaţiunea eminamente politică a verificării maşinilor de scris. Totodată, percheziţiile întreprinse la domiciliile unor persoane pe care puterea le considera inconfortabile nu căutau manifeste, ori scrisori conspiratoriale, ori literatură denigratoare, ci pretinse depozite de aur şi de valută. Confuzia dintre politic şi penal îi amesteca între ei atît pe agenţii represiunii cît şi pe victimele lor. Recurgînd la conceptul în chestiune, Parlamentul îi separă pe informatorii "Securităţii ca poliţie politică" de informatorii presupusei Securităţi ca poliţie nepolitică, ceea ce permite disculparea celor din urmă. Ataşîndu-i unei imaginare poliţii nepolitice, simbriaşii şi informatorii Securităţii dobîndesc ratificarea legală a inocenţei lor imaginare. Şi astfel nu numai pretinsele scrieri documentare, dar şi comisiile de specialitate a