Dar cei pe care îi întîlnesc plecat de acasă în fiecare săptămînă? Cititorii repudiază ideea acestui pomelnic de inscripţii. Ce vrei? Sînt, le vedem, nu-i nevoie să le aminteşti. Ce vrei? Sînt mai bune de filmat. Dar dincolo de cuvinte sînt oamenii. Oamenii aceştia şi-au pus inscripţiile chiar într-un loc vizibil. Chiar sub ochii noştri. Am auzit că, de vrei, reclamele produselor transnaţionale strălucesc chiar la fereastra ta şi plăteşti întreţinerea mai puţin. Rîd de mine, rîzînd la "Moşu SRL". Acolo, pe butică, firma este afirmarea celor ca noi: bani puţini de investiţie. Reclama exprimă omul, omul, afacerea, afacerea, omul, iar noţiunea "om" bate, hăt, departe, în nici un caz la porţile fiscului. Inscripţiile astea, modalităţi de a fi fericit. De a atrage, de a prinde pe Dumnezeu de picior. "Articole de graşi şi televizoare color", sună una directă, exactă, undeva prin Drumul Taberei. Singurul gest pe care-l faci în faţa fericirii altora e s-o constaţi. Fericirea comersantului că, uite, are afacere, insula lui, şi a grasului tv color că şi-a găsit rostul. Asta fac şi eu, plecat de acasă. Am mai spus-o, privesc lumea fără comentarii, descifrez literele. Restul, comentează cititorii.
Exprimarea maturului pe zid, pe propria lui firmă, ridică impulsul la rang de lege. Faţă de publicitatea instituţionalizată, ea rămîne în înfocarea primului foc la inimă. N-are zorzoane. Ea spune: eu sînt eu, e de ajuns, dacă e de sedus, eu sînt. Mai spune ceva anunţul de vînzare a unei case, a unui automobil: eu sînt unicul, supremul, eu am calitate-cantitate-confort, tot ceea ce visezi. Altfel, ce rost ar avea? Acum vreo zece ani vindeam Caţavencu la gura metroului de la Universitate şi la "Grădiniţa". Strigam de muream, credeam în produs, produsul îmi dădea prestigiu, vroiam cîştig rapid din produs. Acum vreo douăzeci de ani, un unchi sărac a murit sărac, lăsînd în urmă o
