Eram prin şcoala primară cînd, ieşind de la ore, însoţită de colega mea de bancă, Elena, cu faţa rotofeie şi cu uniforma veşnic pătată cu pastă de dinţi, mai întotdeauna ne opream la patiseria din colţ, de pe Calea Moşilor. Era o încăpere destul de întunecoasă şi pustie, cu pardoseală de ciment, cu mese şi cu scaune şchioape din tablă. Puţea îngrozitor a clor, însă nouă nu ne păsa; simţeam încă de-afară aroma pateurilor calde cu brînză şi pluteam, asemeni personajelor din desene animate, deasupra fuiorului de aburi care ne făcea să salivăm. Mi-amintesc perfect pateul: prea mic pentru poftele noastre, cu coaja rumenă crăpată, crocant pe margini şi moale în mijloc, cu brînza fierbinte de dinăuntru. Îi mai ştiu şi preţul: era pateul de doi lei. Îl înfulecam fără să-l mestecăm şi aproape fără să-i simţim gustul, apoi dam pe gît o lămîiţă la pahar, incoloră şi caldă. Plecam spre casă, ronţăind bomboane "Cip" şi făcîndu-ne planuri cum o să cerem la părinţi mai mulţi bani şi cum o să mîncăm curînd cîte două pateuri, ba nu, chiar trei, un munte de pateuri... Pateul acela de doi lei, pe care acum, fără să analizez prea mult, îl ridic la rangul de madleine al copilăriei mele, revine cu ostentaţie în memoria mea olfactivă şi, adaptîndu-se evoluţiei sociale, capătă diverse noi forme, de la foietaje pînă la brioşe, de la băscuţe pînă la ştrudele, pentru ca, în cele din urmă, să se întrupeze în cel mai comun şi mei ieftin produs de patiserie actual: merdeneaua. "Avem pateuri calde! Cine mai doreşte pateuri calde?". Trec pe Lipscani, iar vocile ascuţite şi monotone ale vînzătoarelor îmi dau o bruscă tresărire: îmi revine în nas întîi mirosul de clor, apoi celălalt, plin de nobleţe, al aluatului copt, uşa patiseriei mi se deschide, Elena mă trage de mînecă... scot automat din buzunar banii şi... mi se oferă merdeneaua un pic cam unsuroasă şi cam arsă pe partea stîngă. Femeia