Oricine s-a perindat prin zona Romană pe vremea lui Ceauşescu a stat măcar o dată la coadă, la pateuri, la Leonida; a mîncat, în acelaşi loc, un binecuvîntat cremşnit ori şi-a cumpărat, pentru acasă, frişcă şi pişcoturi. Locul respectiv (cred că mai curînd se numea Polar, Leonida era întregul complex) a intrat într-un soi de mitologie perpetuă; şi astăzi se mai mănîncă, acolo, cremşnituri şi pateuri, şi diplomat, şi savarine, şi rulade, şi Carpaţi, şi plăcinte, şi pişcoturi. Chiar dacă vecinătăţile i s-au mai schimbat, ele convertindu-se din Vînătorul în Hungry Dragon ori Janine şi din Casata în McDonald's. De remanenţa miturilor într-ale patiseriei are grijă doamna Sanda Popescu, din '90 patroana locului, pe vremuri fostă angajată a unităţii (termen neplăcut, impersonal, specific vremurilor de tristă amintire). "Şi o femeie poate rămîne în buricul Bucureştiului, mai ales că toate unităţile din jurul meu le-au vîndut, le-au revîndut, le-au închiriat, le-au subînchiriat, şi români nu mai sînt pe nicăieri", ne explică doamna Sanda mecanismele din spatele mitologiei. A fost chiar printre primii care s-au privatizat, în '90 (de fapt, a doua din Bucureşti); avea utilajele, avea marfă în valoare de 400.000 de lei; ca s-o poată lua, ca să rămînă acolo, doamna Popescu a făcut un împrumut la bancă de 5.000 de lei, pe termen de un an de zile. Pentru că întreprinderea era rentabilă, a dat banii înapoi în trei luni. În privinţa rentabilităţii, patroana societăţii Cassandra (căci aceasta este actuala denumire a pateurilor şi cremşniturilor) are teoriile ei. Apetenţa ei explicativă e pe măsura istoriei locului. Rentabilitatea nu se menţine decît cu preţuri mici, pentru că e zonă de elevi, studenţi şi pensionari. Şi prin calitatea produsului: calitatea înseamnă ca acesta să fie proaspăt, fie el tort Arici sau Mareşal; şi să fie realizat cu ingrediente neaoşe, la fel de proa