Nepoata unui bun prieten a primit această scrisoare, de la logodnicul ei aflat peste mări şi ţări, dar mai ales în adîncul unui ocean, unde lucrează în cadrul unei misiuni internaţionale de cercetări bioacvatice; am rugat-o să îngăduie publicarea acestei scrisori şi, după oarecare stăruinţă, a acceptat.

Draga mea, Află despre mine că sînt bine sănătos. Mă gîndesc mult la tine, la noi, nu e zi să nu te am în faţa ochilor. Mă trezesc şi adorm cu imaginea căsuţei noastre de la Feteşti. Nu mi-ai scris niciodată cum ai aranjat biblioteca. Aici totul e minunat şi fascinant. De dimineaţă pînă seara privesc în dreapta şi în stînga, sus şi jos, în jurul meu şi pînă departe. E ameţitor. E un tărîm de basm. Din cînd în cînd ne întrebăm unde sîntem. Aproximativ sîntem în apele Marii Bariere australiene, dar noi am crezut că sîntem în rai, deşi adîncimea la care ne aflăm ne-ar fi dat dreptul să credem că am coborît în iad. E atîta frumuseţe, draga mea, încît nu mai ştim ce-i acela iadul, ce-i acela raiul, chiar ideea de dimineaţă sau de noapte s-a estompat. Trăim în tăcere şi în feerie. Aceasta nu înseamnă că nu observăm fenomene care unora dintre noi le dau coşmaruri însoţite de vertijuri şi chiar greţuri. E întotdeauna preţul cunoaşterii - n-are rost să te sperii, eu am nervii tari. Am cunoscut familia Labrizilor. Sînt de neuitat. I-am urmărit cu dragoste şi abjecţie, am trecut cu ei prin toate stările sufleteşti, fără a-i putea înţelege, desigur, ceea ce ne-a dat tuturor o stare de surescitare. Femeile Labrizilor trăiesc încă în haremuri. Haremurile lor sînt organizate după legea străveche: multe femei dominate de un singur bărbat. Nici o obiecţie, nici o rivalitate, nici o revoltă. Nimeni nu ucide pe nimeni, nici o femeie nu vrea să evadeze, nici una nu are conştiinţa prizonieratului ei, nostalgia, dacă nu a libertăţii individuale, măcar a altui harem, a altui st