Cu fast, discursuri, recitaluri şi spectacole, "Anul 2000 - Anul Eminescu" s-a încheiat (ca şi anul chinezesc al Dragonului, de altminteri) în tonalitatea ritualică în care începuse, şi după un parcurs - îndrăznesc să spun - previzibil. Discuţiile despre actualitatea operei eminesciene, despre "substanţa de comentat" pe care ea o (mai) poate oferi criticii actuale, despre resursele pe care aceeaşi critică le (mai) are pentru a face faţă respectivei substanţe, ori despre actualitatea mitului poetului naţional, discuţiile profesioniste pot acum să înceapă; spun asta în ideea că perspectiva profesionistă asupra "problemei Eminescu în cultura română" (expresia îi aparţinea, în anii '40, lui D. Popovici) trebuie să se origineze în afara cadrului ritualic, aniversar şi, de e posibil, să rămînă în afara lui - să rămînă altceva decît ritualul. În articolul Adevăratul naţionalism, Eminescu făcea o afirmaţie care, parafrazată doar uşor, ar trebui să ne vină în minte în asemenea ocazii: "Nu cu fraze şi cu măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată...". Pentru cine a încercat să urmărească noile studii de eminescologie iscate de anul aniversar este evident că perspectiva lor s-a dovedit, cel mai adesea, a nu fi reuşit să împlinească această minimă cerinţă a profesionismului, a nu fi înţeles că "nu cu fraze... se iubeşte" şi se onorează poetul naţional. Simptomatologia revelată de desfăşurarea "Anului 2000 - Anul Eminescu", de la programele guvernamentale de subvenţionare a studiilor de specialitate, la - să zicem - ghirlanda de beculeţe (purtînd inscripţia aniversară) ce a străjuit o piaţă a Clujului în timpul anului..., toate acestea vor trebui la rîndul lor studiate. "Din afară", şi ele. La închiderea anului, aşadar, şi la deschiderea (sper) a discuţiei, mă opresc însă asupra unui studiu de mică întindere, dar greu în conc