La sfîrşitul săptămînii trecute, vineri spre ora prînzului, am urcat alături de dl Mircea Vasilescu într-un rapid de Iaşi. Printre maldăre de moloz, terenuri invadate de garnituri dezafectate, grupuri subţirele de cîini jucînd un fel de leapşă şi grupuscule de ceferişti umblînd cu stînga în buzunar şi cu dreapta înţepenită pe chiştoc, trenul a părăsit Capitala. La Iaşi ne-a aşteptat un alt dilematic fruntaş pe ramură, dl Alexandru Călinescu - în calitate de co-organizator al unei dezbateri dedicate viitorului (sperat sau chiar real) francofoniei la români, prilejuită prin efortul Centrului cultural francez din oraş. Iaşii sînt tocmai potriviţi pentru această dezbatere, din două motive: în primul rînd, chiar capitala venerabilei Moldove a fost - după cea de-a doua jumătate a secolului XVIII - unul dintre primele centre de iradiere ale junei francofonii române; războaiele ruso-austro-turce aduseseră nu numai jafuri şi molime, ci şi straie evropeneşti şi graiul susurat în care ofiţerii puterii protectoare Rusia se străduiau, cu rezultate notabile, să fie şarmanţi. Aşadar, cultura franceză, ca motor al modernităţii şi europenităţii noastre, a ajuns la noi mai curînd prin intermediul vecinilor orientali - fie ei ruşi sau fanarioţi. În al doilea rînd, Iaşii sînt potriviţi şi pentru că Centrul francez de acolo este condus de către un foarte abil animator cultural, un director - dl Paul-Elie Lévy - a cărui energie proaspătă şi profitabilă încăpăţînare managerială nu mi s-au părut a fi egalate decît de o limbariţă de excepţie, dar nu gratuită. Tocmai începuse dezbaterea într-o sală arhiplină a Bibliotecii Universitare cînd, aflat în proximitatea inspiratoare a dlor Al. Zub şi N. Manolescu, dl Lévy a spus că, după ce ziua francofoniei a existat deja, iar săptămîna francofoniei este net depăşită de aşteptările ieşene, se va gîndi la o lună a francofoniei, anual. Şi chia