Acum patru ani, intrarea UDMR la guvernare era sărbătorită ca rezolvarea conflictului româno-maghiar. Săptămîna trecută, Marko Bela declara că "protocolul cu PDSR este mult peste aşteptările noastre, aducîndu-le maghiarilor, în două săptămîni, ce n-au reuşit în patru ani". Coaliţia din 1996 a constituit depăşirea unui blocaj mental. Din necunoscută şi prezumtivă organizaţie teroristă, UDMR a devenit un partener parlamentar tenace. Eşecurile UDMR din cei patru ani ai coaliţiei pot fi puse pe seama ineficienţei acesteia ca ansamblu, dar şi pe seama liderilor români care se temeau că ar putea pierde sprijinul populaţiei. Legea administraţiei şi aventurile ei pot depune mărturie. Faimosul prag de 20% pentru folosirea limbii materne este un amănunt pe lîngă miza efectivă: descentralizarea. Atunci, guvernanţii de azi s-au opus. Acum, minoritatea majoritară a PDSR a trecut rapid legea cu toată împotrivirea unor peremişti camuflaţi. În fine, Tucă & co nu au mai făcut atîta caz cetăţenesc. Ceea ce părea odată o calamitate pentru identitatea naţională a devenit acum catastrofă numai pentru PRM. Dar concordia de la vîrf nu coincide cu schimbarea relaţiilor dintre români şi minoritari. Politicienii trebuie să administreze în continuare animozitatea. Fără îndoială că relaţiile dintre cele două comunităţi se păstrează în cheie conflictuală. Spre deosebire de Iugoslavia, în România conflictul dintre comunităţi a fost gestionat de moderaţii ambelor tabere. În ciuda unor permanente presiuni pentru soluţii radicale venite dinspre naţionaliştii gălăgioşi.

O integrare tacită Românii sînt nemulţumiţi de clasa lor politică. Şi ungurii la fel. Din puţinele cercetări efectuate se vede că birocratizarea UDMR a dus la scăderea sprijinului iniţial de tip paşoptist. Scandaluri de corupţie au loc şi în micro-universul politic al maghiarilor din România. La vîrful ei, Uniunea nu est