cîteva însemnări Prin obiectivarea şi analiza faptului religios se produce relativizarea perspectivelor şi se obţin anumite universalii trans-doctrinare care funcţionează asemenea unor structuri lipsite de finalitate intrinsecă: se vorbeşte despre "funcţia" socială, culturală, psihologică sau morală a faptului religios, dar logica lui constitutivă, gratuitatea lui sublimă sau suprema lui eficienţă nu mai pot fi percepute şi cu atît mai puţin "trăite". În acest fel, ştiinţa nu se mai opune religiei ca în veacul al XIX-lea, cînd amîndouă îşi disputau monopolul asupra "adevărul unic"; nu se mai pune problema tensiunii dintre creaţionişti şi evoluţionişti şi nu se mai admit compromisurile de tipul "dublului adevăr": astăzi, "ştiinţa" fosilizează religia, o fagocitează epistemologic, o reifică muzeal, o încremeneşte într-o postură patrimonială sau o proiectează în metaforă, comentînd focarele "entuziasmului" postmodern ca pe un fel de "mistică rece". Nu există însă un consens asupra naturii acestor procedee: vivisecţie sau autopsie? Altfel spus: este antropologia religioasă (susţinută instituţional şi academic) un act de mutilare a unor sisteme spirituale încă vii sau raţiunea sa de a fi ţine, dimpotrivă, de "moartea" obiectivă a religiozităţilor tradiţionale? Un lucru e sigur: antropologii şi istoricii religiei din secolul XX au fost, în semnificativa lor majoritate, nişte spirite agnostice chiar şi atunci cînd, prin educaţie, continuau să aparţină formal unei anumite tradiţii religioase. Iată ce spune, cu destulă elocvenţă, E.E. Evans-Pritchard: "În ceea ce priveşte religia, ei (antropologii) aveau cu toţii, după cîte ştiu, o formă sau alta de religie. Să cităm cîteva nume binecunoscute: Tylor era quaker, Frazer presbiterian, Marett anglican, Malinowski catolic, în vreme ce Durkheim, Lévi-Bruhl şi Freud erau de origine evreiască; dar, cu una sau două excepţii,