Prin toamna lui 1995 dacă nu mă înşel, în orice caz nu mult după ce fusese ales preşedinte, Jacques Chirac a fost pus, cu ocazia unei banale vizite la un liceu, într-o situaţie delicată. Ajuns într-o sală plină de calculatoare, preşedintele a angajat o conversaţie cu unul din elevii care stăteau concentraţi în faţa aparatelor. Nu s-a distins prea bine ce a spus elevul (scena a fost transmisă la telejurnal), s-a auzit în schimb foarte clar întrebarea preşedintelui: "La souris? Qu'est-ce que cela veut dire, la souris?" Faptul că preşedintele ignora cu desăvîrşire rostul unui - hai s-o spunem pe româneşte (?!) - "maus" a stîrnit, fireşte, zîmbete şi cîteva comentarii maliţioase. Nimeni însă n-a dat o importanţă exagerată incidentului, considerîndu-se că, în definitiv, un preşedinte are nenumărate alte prilejuri, incomparabil mai importante, de a-şi dovedi competenţa. Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că scena cu pricina era - deja - simptomatică pentru un tip de discurs care a devenit dominant. Ordinatorul a ajuns nu numai un simbol al modernităţii ci şi, pentru generaţia ce a primit numele de "generaţia Internet", un semn şi totodată o condiţie ale reuşitei şcolare. Am văzut foarte multe reportaje care, aducînd în atenţie problemele şcolii, sînt construite pe două secvenţe antitetice: elevul performant e filmat invariabil în faţa ordinatorului, de unde se trage, logic, concluzia că succesul e condiţionat de tehnologia modernă; elevul "cu probleme", în schimb, se chinuie cu pixul în mînă să rezolve pe hîrtie cine ştie ce ecuaţie a cărei soluţie ar afla-o, graţie calculatorului, în doi timpi şi trei mişcări. Nu altul a fost sensul exerciţiului la care primul ministru i-a supus, în urmă cu cîteva zile, pe membrii cabinetului. Prezenţa a fost foarte bună, doar cîţiva miniştri lipsind motivat. Exerciţiul a constat în verificarea cunoştinţelor şi aptitudinilor