Nicolae Manolescu a descoperit, uitîndu-se la televizor, lucruri "şocante", cum a relatat el însuşi într-un editorial recent din România literară (nr. 5, 7-13 febr. 2001).

Nu e totuşi nimic neobişnuit în asta. În ce mă priveşte, înclin chiar să cred că pentru orice individ mediu dezvoltat intelectual şi cu sensibilitate normală, netocită de fascinaţia patologicului, infinit mai greu este să nu fie şocat dacă se uită la emisiunile televiziunilor româneşti. Ici vezi un om chinuit, cu o expresivă mimică de pacient căruia i se scoate fără anestezie o măsea de minte, încordîndu-se atletic, pînă la geamăt, să-şi exploreze străfundurile cugetării, rezultatele acestei scremeri geologice fiind nişte propoziţii mîzgoase, ce ilustrează parcă zămislirile primordiale, cele dintîi treceri ale mugetului în cuvînt. Să vezi materia gîndind... Pentru a se sugera, probabil, termenii extremi ai evoluţiei umane, bietul om e ataşat de obicei unui computer portabil. Dincoace, reversul: o călătorie într-un univers ospicial, sub privirea ca de iguană a unui personaj utilizat, s-ar zice, pentru studierea comportamentului deficienţilor mintali în libertate. Treci mai departe şi vezi nişte cucoane dezlănţuindu-se în deşuchieri. Dacă e sîmbătă şi încă mai vrei, un individ încins pînă la gît într-o grea haină de piele cu multe buzunare, cu clape, cu clăpiţe, cu nasturi şi fermoare, costumat, adică, de parcă ar fi un militant pentru drepturile motocicliştilor, prezintă duios o nostalgică emisiune muzicală despre şlagărele şi cîntăreţii anilor '60. În altă parte, un solemn politolog ce moderează o emisiune "de idei" citeşte un fel de cronici rimate, producţie proprie, gen Urzica de pe vremuri, literar şi intelectual întru nimic deosebite de versificaţiile romanţioase ale unui deţinut kitsch (există şi aşa ceva). Şi ar mai fi: căci la cea mai mare parte a producţiilor televiziunilor aut