Încă din vremuri de demult românul călătoreşte prin lume. "Peregrinul" Ion Codru Drăguşanu, ardeleanul cel plin de expresivităţi involuntare din veacul paşoptist, părintele unui stil tare aspru şi bun de stîrnit umorul, spune vorbe de mare şi minunată actualitate. "E datina", spune călătorul, "la noi, cînd vezi lucruri nouă a lua piatră în gură". Sigur că ne putem întreba, pe bună dreptate, unde şi de ce s-a simţit îndatorat ardeleanul cel bun de gură să-şi domolească vorbăria cu piatra impusă de paremiile poporane. Răspunsul ni-l dă tot el cînd ne asigură că " aşa şi aici cînd vini să te sui în turnul lui Sînt-ştefan" gestul se impune, după cum se cere şi altul pe care adesea îl vedem indignaţi pe multe "obiective de patrimoniu istoric", cînd anume peregrini fac ceea ce a făcut în acele vremuri vechi şi autorul de faţă: "M-am suit şi lîngă mii altele am scris şi numele meu". Ion Codru Drăguşanu, încă mai dihai decît alţii, îşi scrijeleşte, pe zidul turnului, numele pentru posteritate "cît se putu mai sus şi mai chiar (clar, n.n.)". Ce îi este dat să vadă, de acolo de sus, din" turnul lui Sînt-ştefan", ne spune cu anume mirare însoţită de o firavă notă meditativă: "de acolo văzui cetatea de patru sute de mii de suflete. Sărace suflete puse claie peste grămadă". Omul nostru, ca orice alt ardelean din vremea lui dedat cu treburi culturale, vizitează Vindobona, adică Viena. Ce vede peregrinul din turn? În primul rînd, desigur, peisajul urban pe care îl traduce în regimul imaginar al unei naturi muntoase de acasă: "casele din Vindobona sunt înalte ca munţii, stradele ca neşte crepături între stînci şi locuitorii - să-ţi spui despre dînşii - buşguie, pedeştrii (pietonal, n.n.), epeştrii (călare, n.n.) şi în trăsure de toată specia". Aglomeraţia urbană este şi ea prilej de mirare, vindobonenzii "buşguie (...) aşa de îndesat cît cugeţi acum, acum, se turtesc unii pr