Mi se impută - printre altele, fireşte - că sînt prea amabil. Nu sînt decît politicos. Sînt acuzat că am prea mulţi prieteni. Nu sînt decît sociabil şi am oroare să jignesc un zîmbet care vine, chiar ipocrit, spre mine. Am foarte puţini prieteni - dar e bine c-o ştiu numai eu şi duşmanii mei. Mă împrietenesc greu, însă mă pot împrieteni dintr-un nimic, dintr-o frază, dintr-un gest, dintr-un gînd cu care mă întîlnesc în troleibuz, într-o cofetărie, într-un ziar, fie el tipărit la Polul Nord, dar care să mă lovească în inimă, exact unde mă doare. Cineva - la antipod - zice aşa: "Nu scriu pentru posteritate... Ceea ce trebuie e să scrii repede. Nu vreau să fiu durat în bronz, căci teatrul nu poate fi eficace decît dacă e scris repede, dacă spune imediat ceva despre problemele contemporane imediate, dacă e scris pentru omul din această primăvară, fără să aştepte a afla cum va fi omul din noiembrie"... Habar n-am cum arată la faţă acel om care gîndeşte astfel. Nu-i cunosc piesele. Cu prietenii nu sînt amabil, nici sociabil, prietenii nu-mi inspiră milă, piesele lor cu atît mai puţin... Dar omul acesta îmi e prieten, în această primăvară. Nu ştiu ce va fi în noiembrie - ştiu doar că un om, cu cît îmi e mai necunoscut, cu atît eventuala noastră prietenie are şansa de a dura mai mult. Şi cine m-ar crede că cel mai bun prieten al meu e un om care se împotriveşte categoric acestor idei ale necunoscutului de la antipod?
Nu pot trăi departe de mulţimile dezlănţuite, nu pot străbate pădurile, nu pot sări peste izvoare de munte, nu pot culege zmeură - ca urşii - din zmeurişuri, nu pot suporta liniştea muntelui, e prea neliniştitoare pentru nervii mei; nu mă pot întinde pe iarba luminişurilor, cu ochii pe cer, dînd arar cu mîna deoparte muştele şi gîzele care se joacă pe faţa şi pe trupul meu. Sînt un citadin, desigur, dar acesta nu e un diagnostic de prăpăd şi nu mă te
