Dacă adoptăm drept criteriu clasificator elementul politic, deceniul 6 în România este lung: începe cu retragerea trupelor sovietice în 1958 şi se sfîrşeşte în 1971 prin "Tezele din iulie". Perioada este marcată de 2 declaraţii politice cu un mare impact asupra publicului: aprilie 1964 şi august 1968. Ambele gesturi semnifică o "naţionalizare" a politicii româneşti în relaţie cu internaţionalismul şi agresivitatea Uniunii Sovietice. Aceste acţiuni politice au condus la o creştere a legitimităţii interne a Partidului Comunist. După poziţia abilă a lui Ceauşescu în problema invaziei Cehoslovaciei, în partid au intrat numeroşi intelectuali care pînă atunci au fost reticenţi faţă de regim. Acesta este fundalul în care istoriografia cunoaşte o translaţie graduală de la dogmatismul marxist leninist la un liberalism controlat cu tentă naţională. Anii 1958-1961 au fost pentru viaţa intelectuală foarte dificili, prin reluarea ofensivei proletcultiste conduse de Leonte Răutu. Abia după Congresul al XXI-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1961 se realizează şi în România un "dezgheţ", orientat spre acceptarea valorilor occidentale: burse de studii în Occident pentru studenţi şi cadre didactice, venirea unor conferenţiari şi traducerea unor cărţi din Franţa, Marea Britanie, Italia, SUA. În 1963 este desfiinţat Institutul de Studii Ruse, Editura pentru Literatură Universală a înlocuit Cartea Rusă, iar numeroase străzi îşi pierd numele ruseşti. În primii ani ai deceniului 6 politica de control sever a activităţii intelectuale a fost intensă. Pericolul pentru intelectuali era acuzaţia de "dogmatism", eufemism pentru influenţa străină. Atitudinea de disidenţă a României în interiorul CAER se cerea acompaniată în plan intern de schimbări politice: se realizează o renunţare graduală la

controlul ideologic. Istoriografiei îi creşte importanţa politică, i s