Ne-am investit nădejdile toate în libertatea de expresie dobîndită prin revoluţia din decembrie 1989. Libertatea totală de expresie în lumea cărţii (şi a presei) fusese speranţa tuturor condeierilor şi, sînt sigur, a zecilor de mii, chiar sutelor de mii de cititori. Îmi aduc însă aminte că am atras atenţia colegilor scriitori la Adunarea Generală a Scriitorilor din 1990 că ne vom înfrunta cu cenzura economică, posibil mai cruntă decît cea politică. Am avut, din păcate, dreptate, deşi nimeni dintre noi nu are vreo nostalgie pentru cenzura politică şi n-ar schimba-o niciodată cu cea economică. Nu vreau să mă refer aici la chestiunile, şi ele grave, ale creaţiei literare, deşi fenomenul ar trebui discutat o dată cu seriozitatea necesară. Mă limitez să vorbesc exclusiv despre complexitatea realităţii care este piaţa cărţii. Intrată, de cîtăva vreme, într-o grea situaţie de criză, a cărui final sau numai modalităţi de asanare sînt greu de închipuit şi, mai ales, de soluţionat. Oricum am întoarce lucrurile, criza cărţii e o realitate grea, apăsătoare care ameninţă efectiv să ne arunce în haosul şi prăbuşirea deja bine instalate. Va continua să evolueze? Incontestabil. Toate indiciile duc acolo şi nimic practic, în sărăcia aceasta a noastră generalizată, nu dă speranţa unei asanări ci, dimpotrivă, a unei prăbuşiri în hăul tuturor neputinţelor. E adevărat, la noi există cîteva mii de edituri (n-aţi citit greşit) şi îmi aduc aminte că, prin 1991, Andrei Pleşu m-a numit şeful Comisiei care elibera atestate pentru funcţionarea editurilor. Era, se spera atunci, o tentativă menită să pună o oarecare stavilă fenomenului care lua proporţii nebănuite, acaparînd spaţiul tipografic foarte limitat (nu existau încă tipografii private), cu cărţi de mercantilaj şi joasă condiţie în dauna cărţii de cultură şi ştiinţă adevărate. Cînd am ajuns să număr peste o mie de atestări acordate