Sloganul se vrea o butadă, dar atinge un punct sensibil al cinematografului made in Switzerland: absenţa oricărui spirit de competiţie. Filmul elveţian nu pare interesat să se măsoare nici cu mai-marii industriei (Hollywoodul sus-amintit), nici cu cei ai "artei & experimentului" din Franţa vecină; el pare mai curînd cantonat (luaţi-l ca un calambur, deşi nu e) într-o zonă a minimei rezistenţe. Fertilizat, de la an la an, de talentele Italiei (Silvio Soldini, Silvio Soldini şi Silvio Soldini) sau - prin procură - de cele ale Ticino-ului confederat, eventual de co-producţii franceze (vezi Merci pour le chocolat al lui Claude Chabrol) şi de tineri cineaşti romanzi trăitori la Lausanne, Geneva sau... New York, acest cinematograf supravieţuieşte, efectiv, prin festivalul de la Solothurn; şi, în cadrul festivalului, prin filmele documentare (uneori, scurt-metraje). Or, iată, anul acesta - la a 36-a ediţie a Solothurner Filmtage-lor (Zilele cinematografice de la Solothurn) -, ceva a răbufnit, ajungînd la suprafaţa (calmă, altminteri, monoton de calmă) a manifestării... Un mic scandal, mai mult o "bîlbă" de selecţie - căreia organizatorii nu i-au acordat, cum era şi firesc, mare importanţă, dar care spune mult (cam tot) despre impasul la care au ajuns Filmtage-le: un tînăr cineast helvet, Carlo de Rosa, a trimis filmul său comitetului de selecţie; acesta l-a refuzat; filmul a fost acceptat, însă, la festivalul de la Sundance semnul exclamării! Sau chiar!!, - căci e ca şi cum (păstrînd proporţiile) filmul unui cineast consacrat ar fi considerat nedemn să primească un premiu naţional, dar ar primi Palme d'Or la Cannes! Sundance nu e Cannes, dar e, totuşi, cel mai important festival din lume pentru producţiile independente. De unde, jena mai-marilor de la Solothurn şi dorinţa lor de a ascunde, iute, gafa sub covorul roşu al festivismului de rutină. "Cazul de Rosa" pune