M-am format - iată-mă şi în faţa acestui verb prea apăsător ca să nu încerc a-l îmblînzi prin "am crescut" - într-un cerc de prieteni scriitori unde nu prima anecdota, nu se gusta cancanul, nu se ţineau la mare preţ pamfletul, brutalităţile de expresie şi simţire, vulgarităţile producînd o oroare instinctivă. Legăturile sufleteşti se bizuiau şi se consolidau pe un cult al valorilor literare fundamentale: Caragiale, Eminescu, Călinescu, Ibrăileanu, Rebreanu, Sadoveanu, la noi - Gogol şi Tolstoi, Shakespeare, apoi Thomas Mann, Flaubert, Dostoievski, citiţi ca "maîtres de conscience", indiferent că această noţiune putea apare demodată unora, subversivă altora. Ruperea legăturilor sufleteşti cu cineva căruia nu-i plăcea Baudelaire (cum s-a întîmplat) intra în logica unor severităţi care puteau, pe partea cealaltă, să ia aspectul euforiei cu care doi dintre noi se împrieteniseră straşnic numai din rostirea numelui lui Tolstoi. Incondiţionalitatea faţă de aceşti titani nu avea nimic de religie rece, încruntată, mohorîtă - ea ţinea de o fervoare exaltată, fie şi idealizantă, a credinţei în vitalitatea talentului şi inteligenţei; extazul în faţa "Nasului" lui Gogol asigura o veselie paradisiacă, un humor care ne-a salvat în zile foarte negre; de altfel, fără humor nimic nu era considerat serios între noi; se rîdea sănătos, fără trivialităţi - vă asigur că e posibil; deconspirarea prostiei nu cobora la grosolănii, adică nu se intra în provocările prostiei; spiritul critic faţă de producţiunile noastre neizbutite se manifesta concis, cu o discreţie din care însă nu lipsea o răceală care, pe mine, unul, nu mă lăsa să dorm; lauda se făcea cu o plăcere certă, dar sobră, avară în adjectivele de ritual, superlativul identificîndu-se cu citirea, în plen, a bucăţii bune; invidia n-a funcţionat niciodată în zone joase; nu ne-am bîrfit niciodată, nu ne-am vorbit urît - "nu ne-ar