René Girard a explicat pe larg în lucrarea Minciună romantică şi adevăr românesc (Editura Univers, 1972) că modalitatea romantică de a înţelege pasiunea ca fixaţie monomană asupra fiinţei dorite nu este decît o iluzie destul de fragilă. După el, dorinţa este întotdeauna mediată de o terţă parte, persoană fizică sau instanţă culturală, care ne atrage atenţia asupra obiectului dorinţei şi ne face să-l percepem ca dezirabil. Teza lui René Girard se bazează pe analize fine ale romanelor unor autori ca Cervantes, Stendhal, Proust şi Dostoievski. Dintre acestea, Roşu şi negru al lui Stendhal îi furnizează argumentele cele mai concludente. Domnii de Rênal şi Valenod îşi stabilesc obiectivele şi strategiile prin scrutare reciprocă, fiecare observîndu-l pe celălalt şi înferîndu-i acestuia dorinţele, cînd nu i le atribuie pur şi simplu. Julien Sorel nu se îndreaptă spre doamna de Rênal mistuit de patimă, ci atras de obstacolul dintre ei. Ulterior, construieşte şi conduce la rece relaţia cu Mathilde de la Mole, aplicînd ca la carte legile triunghiului psihologic. "La originea unei dorinţe se află mereu" - afirmă Girard - "spectacolul altei dorinţe". Chiar simpla nepăsare, răceala afişată de una din părţile implicate într-o relaţie joacă rolul de intermediar aţîţător, deoarece ea este semnul incontestabil al preferinţei exclusive pentru propria persoană. "Indiferentul pare că posedă totdeauna acea stăpînire de sine radioasă, al cărei secret îl căutăm cu toţii. El pare că trăieşte în circuit închis, bucurîndu-se de fiinţa lui, într-o beatitudine pe care nimic n-o tulbură. Prefăcîndu-se nepăsător faţă de Mathilde şi aţîţînd dorinţa doamnei de Fervacques, Julien nu oferă tinerei imitarea unei dorinţe, ci a două dorinţe" (op. cit., pag. 122). Adaptarea coregrafică a romanului Roşu şi negru, prezentată de Opera Română pe baza libretului şi muzicii Liviei Teoorescu-Ciocănea, î