Sînt puţine cărţile pe care le mai citesc cu sufletul la gură. Poate, pe de o parte pentru că am mai îmbătrînit, poate pentru că în general vremurile s-au schimbat. Şi totuşi, printre acele puţine cărţi, cea a Adrianei Bittel stă la loc de cinste. Am citit-o într-o sigură noapte, cu minimum de zgomot şi de lumină, ca să nu-i deranjez pe ceilalţi ai casei. Bineînţeles că, atunci cînd am terminat-o, mi-a părut rău şi mi-am dorit să se continue.

Cartea Întîlnire la Paris* conţine unsprezece povestiri, iar fiecare povestire lasă să se dezvăluie cîte un personaj. Un personaj feminin. Sînt mai multe fetiţe, cîteva tinere şi cîteva femei. Am să mă hazardez şi am să spun că toate acestea nu sînt atît personaje, cît vîrste diferite şi că această păpuşă rusească ascunde în ea o poveste unică. În interiorul poveştii, fetiţa care fuge, cu multă graţie şi curaj, tocmai în Bariera Vergului, creşte mare, îmblînzeşte lumea învăţîndu-i nuanţele cele mai subtile ("betrav-ivoar-siclam-griperl-grena") şi ajunge femeie modificîndu-şi "personajul băieţos, silindu-mă să mă identific în această femeie tînără, costumată cu o eleganţă provocatoare şi tropăind stîngaci pe tocurile înalte". Între fetiţa de altădată, cea a bunicii Frida şi a Prunelor, şi femeile de diferite vîrste de mai tîrziu este o coerenţă desăvîrşită, lumea se vede aproape la fel pentru toate. Mi-am spus că ceea ce le uneşte în mod vizibil şi declarat este miopia, pe care autoarea o lasă la vedere ca o trăsătură comună pentru aproape toate protagonistele sale. Este vorba despre o miopie care clarifică mult lucrurile şi le surprinde în ceea ce au ele esenţial şi adevărat, încadrîndu-le automat în substanţa unei poveşti: "Ochii mei miopi căpătau, de îndată ce el apărea, o acuitate extraordinară, sau poate dorinţa de a-l vedea dădea aerului o transparenţă de lentilă, astfel că îi puteam distinge şi ridurile dimprej