De Mardi Gras, un om poate trăi mai multe lucruri într-o săptămînă, decît se petrec timp de un an într-un un orăşel de talie medie din Ohio. În afara faptului că vede mai multe lucruri aici decît toţi locuitorii acelui oraş la un loc, inclusiv îngrijitorul ăla bizar de la liceu, cu benzile lui video cu tot, la noi omul poate adulmeca, pipăi şi rămîne perplex în faţa unui imens număr de fenomene. Să luăm, de exemplu, unul din momentele de imediat după Barkus, parada cîinilor, cînd o femelă de pudel standard, vopsit în roz, şi perechea ei, un mastiff negru-tuci, tropoteau la picioarele stăpînilor lor, o tînără cu o perucă albastră şi un bărbat în tutu. Ori de cîte ori un trecător, fie el om sau cîine, făcea un comentariu jignitor la adresa pudelului, mastiff-ul se ridica ameninţător în apărarea onoarei ei. Cuvîntul-cheie este "jignitor". Cum făcea mastiff-ul să ştie ce e jignitor şi ce nu, nu pot să înţeleg. Am cel mai mare respect pentru inteligenţa cîinilor, dar asta era prea din cale afară. Mastiff-ul se prindea chiar şi de ironii. Cînd am abordat chestiunea, stăpîna cea cu perucă albastră mi-a spus că un astfel de comportament este încă şi mai ciudat dacă ţinem seama că cei doi cîini de-abia se cunoscuseră. Îl cunoştea vag pe bărbatul cu tutu, de pe cînd purta costum, la firma de avocaţi unde lucrau amîndoi. Cetăţeanul mediu din Ohio poate lua cu el imaginea de mai sus, cu toate întrebările pe care le stîrneşte, ca s-o rumege timp de o săptămînă. Dar pentru un localnic din New Orleans, condamnat să treacă prin întregul Mardi Gras, ceea ce tocmai v-am povestit este atît de mărunt şi de neînsemnat încît nici nu merită osteneala de a fi ţinut minte. Neworleanianul a fost la baluri, a dansat în beznă, a fost legat la ochi de oameni goi-puşcă, purtînd în lesă armadillos, a fost la chefuri unde culoarea albastră era atît de electric omniprezentă încît a trebuit ap