Copiii celor emigraţi după revoluţie învaţă

astăzi sensul cuvîntului "Rege". E personajul

din filmul de capă şi spadă la care i-au dus

părinţii într-un week-end, sătui să mai stea cu

cei acasă şi să facă lecţii de limba română. Acum 9 ani plecam, cu o cameră de luat vederi, spre Piaţa Universităţii, acolo unde mulţimea îl aştepta pe Regele Mihai. Era în zilele de Paşti, cînd regele primise, în sfîrşit, permisiunea de a vizita România. Nu eram monarhist în adevăratul sens al cuvîntului. Copil de trupă al teoriei progresului neîncetat al omenirii, îmi petrecusem adolescenţa citind romane SF, în care oamenii viitorului îşi puneau speranţa în roboţi şi nu în capete încoronate. Fusesem apoi la mitinguri de cele mai diverse facturi, de la defilarea obligatorie de 23 august şi pînă la protestele naive împotriva a tot ceea ce, acum, îmi pare că era inevitabil. La unele dintre ele condamnam pe cîte unul (şi uite ce bine-a ajuns!), la altele îl ridicam pe altul în rîndurile eroilor naţionali (astăzi l-aş ruga să se considere eliberat de această distincţie). Oricum, erau exerciţii civice pe care nu le-am făcut niciodată cu inima pe de-a-ntregul uşoară. Şi aceasta pentru că raportarea publică la un altul, fie el mai rău sau mai bun, nu putea fi decît încă o concesie făcută bătrînei şi bolnavei societăţi de masă. Scandarea numelui unui alt cetăţean mi-a părut întotdeauna o ocupaţie uşor umilitoare, explicabilă mai degrabă prin mijloacele ştiinţei comportamentului animal, decît prin cine ştie ce puseu de raţiune ori simţire. Cu o singură excepţie. În dimineaţa aceea foarte caldă de primăvară, am găsit în centrul Bucureştiului o cu totul altfel de mulţime decît văzusem pînă atunci. Iarăşi trebuie să ne întoarcem la contextul vremii şi să spunem că mitingurile din epocă îi strîngeau de obicei pe partizanii CDR ori ai FSN şi că scopul era mai mereu protestu