Anul trecut am fost invitat de Anamaria Pop la Centrul Cultural din Budapesta la o dezbatere despre civism şi angajament politic. Trebuie neapărat să spun că Anamaria a reuşit să dea Centrului şi consistenţă culturală şi dinamism organizatoric. Am fost acolo împreună cu Cristian Pârvulescu, Gabriel Andreescu şi Gusztav Molnar. La întîlnirea respectivă a fost prezent şi Tamás Gaspar Miklos, venit în ultim moment, scurtînd ceva anume ce avea el în program prin Marea Britanie. Prin urmare, orice i s-ar putea reproşa lui "Gaszi", numai faptul că n-ar fi sincer interesat de toate cîte se întîmplă în România nu. Aşa şi cu dezbaterea aceasta stîrnită de scrisoarea sa către prietenii români: îmi pare a fi expresia limpede a unei dorinţe de a pricepe, de a stabili cauze şi de a radiografia comportamente în vederea unui posibil diagnostic şi, de bună seamă, a unei terapii succesive corecte. Adesea ceea ce susţine Tamás este în măsură să stîrnească, să provoace, să supere chiar. Iată, îmi aduc aminte că atunci, în chiar toiul discuţiilor acelora, a ţîşnit întrebarea sa, formulată cu un fel de naivitate mimată: "eu nu pricep", ne-a spus, "două lucruri în dezbaterile publice din România de astăzi: 1. De ce acest devastator şi năvalnic anticomunism după căderea comunismului şi 2. De unde antirusismul aprig într-o ţară care, totuşi, din anii '60 a scăpat de ocupaţia trupelor sovietice. Sigur că răspunsul, cel puţin la a doua întrebare, îl pricepea prea bine: tradiţia antirusească este prezentă în elita intelectuală românească încă din epoca paşoptistă, adăugaţi la asta şi debilitatea stîngii democrate, nu numai la nivelul unei părţi a intelighenţiei tinere interbelice ci şi, mai cu seamă, în conştiinţa publică de atunci şi, iată, de astăzi. Posibil să fie acestea nişte argumente, cu toate că au şi ele încărcătura lor reducţionistă, ca orice dezbateri generate de asemenea înt